Franța și alte 14 țări, printre care Canada și Australia, îndeamnă statele globale să își exprime sprijinul pentru recunoașterea statului palestinian, a declarat miercuri ministrul francez al afacerilor externe, Jean-Noël Barrot, la finalul unei conferințe ministeriale a ONU. Ce implică această recunoaștere?
Dreptul internațional, prin Convenția de la Montevideo din 1933, stabilește patru condiții pentru recunoașterea unui stat suveran: o populație permanentă, frontiere delimitate, un guvern funcțional și capacitatea de a menține relații internaționale. Aceste criterii sunt obiective și nu includ cerința recunoașterii de către alte state ca o condiție prealabilă pentru existența deplină a unui stat. În esență, existența unui stat este independentă de recunoașterea sa de către alte țări.
În schimb, statul Palestina este recunoscut deja de trei sferturi din statele membre ONU (147 din 193), potrivit publicației israeliene conservatoare „Yediot Aharonot”.
Printre aceste state se numără puteri majore precum China, India și Rusia, notează și „The Guardian”. În mai 2024, și alte state europene, inclusiv Irlanda, Spania și Norvegia, urmate de Slovenia, au recunoscut statul Palestina. Mexicul a făcut acest lucru la începutul anului.
„Atunci când Franța și-a anunțat intenția de recunoaștere, niciun stat din grupul G7 nu se angajase încă într-o astfel de acțiune”, subliniază publicația britanică.
Presa israeliană a pus sub semnul întrebării impactul politic și diplomatic al declarațiilor franceze și britanice, considerând că acestea pot stimula alte recunoașteri, în special din partea Canadei și Australiei. Ziarul „Yediot Aharonot” citează opinia avocatului israelian Arsen Ostrovsky, care susține că Autoritatea Palestiniană nu întrunește criteriile legale necesare pentru a deveni stat, menționând lipsa unor frontiere definite, a unei capacități reale de a menține relații diplomatice și a unei dorințe reale de pace.
Sky News (Statele Unite) ia în calcul modul în care sunt delimitate granițele Palestinei: „Mulți susțin că aceste frontiere ar trebui să fie cele dinainte de 1967, însă un număr tot mai mare de așezări israeliene au fost stabilite în Cisiordania, unde locuiesc acum aproximativ 600.000 de israelieni, precum și în Ierusalimul de Est ocupat”.
Prim-ministrul britanic Sir Keir Starmer a anunțat că Regatul Unit va recunoaște un stat palestinian în septembrie, cu condiția ca Israelul să îndeplinească anumite condiții, inclusiv un armistițiu în Gaza și reluarea perspectivei unei soluții cu două state.
Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a reacționat vehement la acest anunț, declarând că decizia este o recompensă a „terorismului monstruos al Hamas”.
Palestina beneficiază de un grad ridicat de recunoaștere internațională, având misiuni diplomatice în diverse state și participând la competiții sportive internaționale, inclusiv Jocurile Olimpice.
Totuși, din cauza conflictului de lungă durată cu Israelul, Palestina nu are frontiere internațional recunoscute, capitală sau armată.
Din cauza ocupației militare israeliene în Cisiordania, Autoritatea Palestiniană, creată în urma acordurilor de pace din anii 1990, nu controlează integral teritoriul sau populația. În Gaza, unde Israelul exercită ocupația, se desfășoară un conflict devastator.
Dat fiind statutul său, recunoașterea statului Palestina este, inevitabil, mai mult simbolică, reprezentând o declarație morală și politică puternică, dar fără un impact drastic asupra realității terenului.
Simbolismul, însă, este semnificativ. Secretarul britanic de externe David Lammy, în discursul său de marți la ONU, a subliniat „povara specială a responsabilității Marii Britanii de a susține soluția cu două state”.
A menționat și Declarația Balfour din 1917, semnată de predecesorul său la ministerul de externe, Arthur Balfour, care a exprimat sprijinul pentru „fondarea unui centru național pentru evrei în Palestina”.
Cu toate acestea, această declarație, după cum a spus Lammy, a venit cu o promisiune de a nu prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești din Palestina.
Susținătorii Israelului au evidențiat deseori că Lord Balfour nu a menționat direct palestinienii și nici drepturile lor naționale.
Teritoriul cunoscut anterior ca Palestina, administrat de Marea Britanie printr-un mandat al Societății Națiunilor între 1922 și 1948, a rămas o problemă internațională deschisă.
Israelul a fost fondat în 1948, însă eforturile de creare a unui stat palestinian, alături de el, au eşuat din diverse motive.
După cum a afirmat Lammy, politicienii s-au obișnuit să utilizeze termenul „soluție cu două state”.
Această expresie se referă la crearea unui stat palestinian, alături de Israel, în Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza, similar configurației teritoriale anterioare războiului arabo-israelian din 1967.
Încercările de implementare a unei soluții cu două state au eşuat, iar colonizarea israeliană a unor teritorii palestiniene extinse, contrare dreptului internațional, a transformat conceptul într-un slogan fără substanță.
Statul Palestina are la ONU statut de „stat observator permanent”, permitiindu-i participarea, însă fără drept de vot.
Dacă Franța va continua cu recunoaşterea, precum și Regatul Unit, Palestina va primi sprijinul a 4 din cei 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU (China şi Rusia fiind excepțiile). Aceasta va lăsa Statele Unite, principalul aliat al Israelului, în izolare.
Statele Unite au recunoscut Autoritatea Palestiniană încă din mijlocul anilor 1990, dar nu și un stat palestinian propriu-zis.
Mai mulți preşedinţi americani au exprimat susţinere pentru crearea unui stat palestinian, însă Donald Trump nu se include printre ei, politica SUA adoptând o poziţie puternică în favoarea Israelului sub cele două mandate ale acestuia şi reducând efectiv orice potenţial proiecte de pace.
Fără sprijinul celui mai puternic aliat al Israelului, este dificil de imaginat un proces de pace către o soluţie finală cu două state.
