Regizoarea Irisz Kovacs: arta accesibilă doar celor care plătesc 100 de lei pentru bilet este o artă moartă

„Tristețe și fericire în viața girafelor”

Pe 10 și 11 octombrie, deschiderea stagiunii 2025-2026 a Teatrului Excelsior, unic teatru din București dedicat adolescenților și tinerilor adulți, a fost marcată de piesa semnată de dramaturgul portughez Tiago Rodrigues, „Tristețe și fericire în viața girafelor”. În regia tinerii Irisz Kovacs, cu scenografie realizată de Réka Oláh, după un text tradus de Ana Maria Mihăilescu, spectacolul îi conduce pe spectatori într-o călătorie plină de semnificații, alături de o fetiță de 9 ani (Dana Marineci), poreclită Girafa, și ursulețul de pluș vorbitor (Alex Popa), Judy Garland.

Rodrigues, numit în 2022 director al Festivalului de la Avignon, cea mai prestigioasă manifestare teatrală mondială, este unul dintre cei mai apreciați dramaturgi și regizori europeani contemporani. Montările sale au fost prezentate în capitale culturale precum Lisabona, Paris, Bruxelles, Berlin sau Londra. Stilul său se caracterizează prin combinarea observației sociale cu poezie din cotidian, iar personajele sale trăiesc în tensiunea dintre fragilitatea individuală și realitățile colective.

„Tristețe și fericire în viața girafelor” reflectă cele de mai sus, fiind jucată pe scene europene și considerată una dintre cele mai intime și universale creații ale sale. Universul piesei se desfășoară în Lisabona, în familia Girafei. După decesul mamei, ea rămâne doar cu tatăl său șomer, care se luptă cu datoriile. Din cauza dificultăților financiare, cei doi devin fără cablu TV, iar micuța fetiță decide să strângă bani pentru abonament la Discovery Channel, pe care trebuie să îl urmărească seara.

Aici începe aventura ei alături de Judy Garland, ursulețul nevrotic ce înjură des, fiind o punte spre propria maturizare. Acțiunea se petrece într-o societate portugheză greu încercată economic și social, foarte asemănătoare cu situația actuală. În plimbările lor prin oraș, după întâlniri cu personaje excentrice, cei doi încep să-și pună întrebări despre devianțele sociale, fragilitatea adulților și problemele mai adânci decât lipsa banilor.

„Timpurile pe care le trăim sunt complicate”

Regizoarea Irisz Kovacs, la doar 26 de ani, reprezintă noua generație de creatorii care aduc perspective proaspete în teatrul românesc, realizând producții ce explorează echilibrul între ludic și serios, între convenție și realitate. A montat anterior la #REACTOR Cluj, Teatrul de Stat Constanța, Teatrul German de Stat Timișoara și Apollo111, fiind laureată a mai multor festivaluri de profil și nominalizată la Premiul UNITER pentru debut în 2022.

„Îmi amintesc că la prima lectură am râs mult, apoi m-am emoționat în egală măsură și am trimis unui prieten dramaturg o fotografie cu un fragment. Este vorba de monologul bătrânului, care exprimă o filozofie de viață foarte regăsită în generația părinților noștri, conform căreia iubirea înseamnă muncă. Bătrânul vorbește despre copiii săi – «I-am văzut în fiecare zi. I-am văzut dormind când plecam la serviciu. Dormind în patul pe care l-am cumpărat. Și seara îi zărisem, după cina, deja în pijamale. Cine a plătit pentru acele pijale?» Mi s-a părut că textul exprimă un mesaj important despre lumea de azi”, povestea ea pentru ziarul Libertatea, despre momentul descoperirii textului lui Tiago Rodrigues, tradus de Ana Maria Mihăilescu.

Kovacs, împreună cu scenografa Réka Oláh, povestesc că au ales să păstreze textul original, fără intervenții asupra referințelor la Lisabona, construind vizual universul spectacolului inspirat din copilăria lor în România anilor 2000. „A fost o plăcere să văd aparatele de înghețată, mașina și bancomatele de pe stradă, pe care le recunoșteam din copilărie.”

Privind scena, am avut impresia unui film, iar Irisz povestește că s-au bazat pe amplificarea citatului: „Lumea e tot ceea ce copiii de pe bancheta din spate observă din cealaltă parte a ferestrei. […] Într-un sens, aceasta este una dintre cele mai relevante definiții ale copilăriei întâlnite: mașina merge, te uiți pe geam, dar nu controlezi direcția și viteza. Am încercat să dăm scenelor această cursivitate.”

Acțiunea are două planuri, iar actorii Robert Radoveneanu, Oliver Toderiță, Matei Arvunescu și Ciprian Cojenel completează și adaugă savoare spectacolului. „Sunt foarte buni, stăpânește multe stiluri teatrale și jonglează fluid între stilul filmic și cel caricatural, de farsă. Dana Marineci este o actriță de excepție, cu un nivel de virtuozitate și profesionalism care face din fiecare repetiție un adevărat festin”, explică regizoarea.

Într-un interviu, am discutat cu Irisz Kovacs despre valoarea piesei, impactul asupra publicului tânăr și adult, rolul noii generații de creatorii teatrali, responsabilitatea față de spectatori și importanța culturii în anul 2025.

„Timpurile pe care le traversăm sunt complicate. Pe plan local și global, se manifestă penurie, conflicte și extremism, iar ruptura dintre oameni devine tot mai adâncă. Fluxurile noastre de informare sunt diferite și ne întărâtă convingerile deja formate. Povestea Girafei, pornește de la banaliile financiare, dezvăluind scheletul societății moderne și fiind relevantă pentru oricine. Ca tânăr, când anumite credințe încep să se haze, e important să te întrebi: «De ce?», «De ce totul e așa?», «De ce unii au totul, iar alții trăiesc în sărăcie extremă?». Ne-am obișnuit prea ușor cu această stare, ignorând adevărurile dureroase. Vreau să deschid această tematică în teatru și în mine”

„Împărțind lumea cu ceilalți, depindem unii de alții”

-Libertatea: În spectacol, asistăm la copilăria Girafei, până când ajunge la o nouă etapă, în drumul spre maturitate. Ce am păstra, ca adulți, din acele vremuri, pentru a fi mai empatici și mai înțelegători cu ceilalți?

-Irisz Kovacs: Am practicat deja ideea de „de ce”-ul insistent, care cred că trebuie să fie în viața oricui. Îmi amintesc frustrarea copilăriei, de a avea puțină libertate, și dorința de a face tot ce nu am permis. Promisiunea că voi face în viitor tot ce nu am putut atunci. Visurile de justiție și meritocrație. Ajunsă matură, realizez că și noi suntem influențați, conectați într-un lanț de dependențe și responsabilități. Împărțind lumea, depindem reciproc. Uneori simt o anumită renunțare, pe care nu am avut-o în copilărie, din cauza duratei procesului. Îmi doresc să păstrez acea forță și insistență de a lupta pentru ceea ce cred, deoarece imaginația și perseverența pot transforma utopiile în realitate.

-Piesa explorează și procesul de doliu, pierderea în cadrul familial. Poate fi și un ghid pentru cei care au trecut prin astfel de experiențe?

-Da, reprezintă o imagine sugestivă a modului în care o pierdere profundă, precum moartea mamei în cazul Girafei, afectează nu doar sentimentele, ci și realitatea financiară a celor rămași. Durerea și circumstanțele practice se interferează, iar oamenii trebuie să treacă prin toate aceste etape, chiar dacă e extrem de dificil. Este ca și cum ai goli o casă în timp ce plângi de dor și durere.

-Personajul copilului caută răspunsuri într-o lume plină de paradoxuri. Ce crezi că transmite acest personaj generațiilor actuale din România?

-Am lucrat cu adolescenți ca trainer de teatru și văd în ei o speranță pentru viitor. Sunt conectați la probleme sociale, informați, cunosc lumea în care trăiesc. Sunt totodată copii, iar entuziasmul lor este uneori manipulabil de cauze dubioase. Contrastele din lumea noastră determină prospecțiuni intense asupra vieții. Deși nu pot face afirmații generale, este clar că diferențele sociale și culturale influențează evoluția tinerilor.

„Este un spectacol conceput cu o intensă notă comică”

-Publicul de la Excelsior, format mai ales din adolescenți și tineri, ce mesaj crezi că vor avea din această poveste despre inocență și confruntare cu realitatea?

-Îmi doresc ca spectatorii să rezoneze cu umorul de tip slapstick, fiind un spectacol construit cu o tentă comică puternică. Râsul apropie oamenii și sper ca tinerii să se bucure de umorul meu, uneori absurd și comic, inclusiv de limbajul colorat și scenele indecente. La premieră, a fost minunat – deși este destinat publicului 14+, mulți părinți au venit cu copii mici, râzând cu spor la scenele cu ursulețul Alex Popa. Sper să rezoneze și la cei maturi.

-Ce reacții ai dori să provoace în adulți acest spectacol? Ce fel de înțelesuri sau sentimente ai vrea să transmită?

-Este o încercare de a recupera sentimentul de mirare și frumusețe, adesea pierdute în viața de adult. Am construit scena ca o fereastră magică, unde apar și dispar obiecte, menită să reînvie starea de uimire. Crearea unei atmosfere magice este provocatoare, dar farmecul se află în subtilitatea tehnicii și în muzica lui Adrian Piciorea, combinând electronicul cu refrene delicate, care pot fi ascultate repetat pentru a induce o stare de trezire a propriului miracol interior.

„Este extrem de frustrant să vezi că, din nou, cei mai vulnerabili suportă cele mai grele costuri”

-În piesă, relația dintre fetiță și ursulețul Judy Garland are o simbolistică bazată pe ostilitate și protecție – ce însemnă această relație și cum o putem interioriza în viețile noastre? Este vorba despre cum gestionăm confruntarea cu propria umbră?

-Dacă privim din punct de vedere realist, Judy Garland exprimă gânduri negre, pe care minorul le gestionează greu – furie și frustrare față de criza economică, față de lumea în desfășurare. În ciuda limbajului explicit, nu e vulgar, ci o personificare a fricilor și emoțiilor negative ale copilului, purtate în pluș. Este o reprezentare a întunericului interior și a fricii de a fi înșelat de propria conștiință, reflectată în relație cu lumea exterioară și propria umbră.

Fiecare dintre noi are, conștient sau nu, o relație cu anumite aspecte întunecate ale ființei noastre. Judy Garland, asemenea sentimentului de „cringe”, simbolizează frica de partea noastră întunecată. Umorul devine astfel un mod de autoacceptare și de integrare a acestei umbre.

-Piesa reflectă și problemele societății portugheze aflate în criză, fiind foarte relevantă și pentru România în 2025. Care sunt nedreptățile din text ce rezonează și cu realitatea noastră prezentă?

-De la început, Judy își exprimă prin monolog tristețea față de tăierile bugetare, lipsa serviciilor și criza social-economică. La final, ea îi confruntă direct pe liderii politici: „Crezi că nu am văzut tăierile din buget? Știu și plâng pentru ele, dar ce poți face? Sunt doar un ursuleț de pluș. Ce poate face un ursuleț?”. În realitate, sărăcia și nedreptățile persistă, iar cei mai vulnerabili suportă cele mai mari costuri, fie în viața lor personală, fie în accesul la educație sau sănătate. Statul român, ca și societatea portugheză, se confruntă cu aceste provocări, iar drama personajelor reflectă aceste realități dureroase.

-Personajele sunt duioase și amuzante, dar reprezintă totodată o lume în prag de colaps. Nu există răspunsuri ușoare, dar aceste teme trebuie discutate și dezbătute constant.

„Imaginația a fost întotdeauna un instrument esențial pentru supraviețuire”

-Adulții din piesă încearcă să-și reconstruiască idealurile, să depășească tristețea și provocările sociale. În raport cu mesajul din text, cum ne putem păstra speranța?

-Eu păstrez speranța prin gesturi mărunte: prietenii, generozitatea celor apropiați, oamenii care mă inspiră în călătorii, părinții și copiii lor. Cred în efectul lor de approgare. Sprijinul mic devine o forță de neînfrânt, iar imaginea unei lumi mai bune trebuie alimentată constant. La începutul piesei, observ fețele spectatorilor, căutând bucurie, iar acest lucru îmi dă speranță.

-Ar putea și pentru noi imaginația să devină un mecanism de supraviețuire în vremuri dificile?

-Da, credeam întotdeauna că imaginația e o unealtă de rezistență: dacă nu poți visa la o lume mai bună, nu vei putea să o schimbi. Dar dacă poți întrevedea un posterior speranței, merită să lupți pentru acea imagine. Arta, în toate formele ei, contribuie la dezvoltarea acestei imaginații protectoare, care ne ajută să trecem peste încercări și să ne adaptăm la schimbări.

-Umorul, în peisajul teatrului, rămâne un sprijin valoros în fața problemelor vieții?

-Da, umorul și-l demonstrează puterea în transformarea tristeții în povești pline de viață. În teatru, acesta este un mod de a apropia oamenii și a aduce lumină chiar și în cele mai grele momente.

-Tinerii cred încă că pot influența societatea?

-Da, cu certitudine. Cred că generațiile recente se implică și inspiră pentru schimbare, chiar și la scară mică. Oamenii uniți pot face diferența în curente pozitive, împotriva dezbinării și indiferenței.

„Nu consider teatrul ca pe o armă pentru a ataca spectatorul”

-Deși faci parte dintr-o nouă generație de regizori, care e responsabilitatea acesteia într-o societate în care cultura tinde să fie marginalizată?

-Cred în necesitatea de a reprezenta luptele și realitățile timpului nostru. Teatrul este o artă diversificată: poate fi divertisment, poate spune povești, poate avea și rol social sau politic. Însă nu trebuie folosit ca o armă pentru a condemna sau judeca publicul, ci ca o invitație la reflecție. Trebuie să fim aproape de spectator, să facem cultura accesibilă și plăcută pentru toți, nu doar pentru câțiva norocoși cu resurse. Accesul larg la teatru, cu prețuri rezonabile sau gratuite, trebuie să fie prioritatea noastră pentru a menține vie această artă.

-De ce este important să susținem generația tânără de regizori și artiști, în raport cu cea precedentă?

-Nu văd generațiile ca fiind exclusive sau monopolizate de stiluri. Tinerii aduc idei noi, deschid noi perspective, și sunt parte a unui lanț de solidaritate și evoluție. Mulți regizori și scenariști din această generație au avut posiblitatea să se impună datorită sprijinului și deschiderii celor dinainte. Este esențial să-i susținem, pentru că ei reprezintă schimbarea, creativitatea și noul în teatru, reflectând societatea în care trăim și oferindu-ne o viziune diferită asupra vieții.

„Este esențial să revitalizăm teatrul și să-l facem accesibil tuturor”

-Ce loc mai are cultura și în special teatrul, în societatea românească contemporană?

-Teatrul și cultura trebuie să fie mai des prezente, în spații publice, în educație și în comunități. În timp ce unele teatre luptă să atragă publicul, trebuie să ne adaptăm noii realități: să promovăm spectacole diverse, accesibile și relevante. Pentru succes, e nevoie de promovare inteligentă, de implicare și de curaj pentru a ieși din „sala de teatru”. Cultura nu trebuie să fie închisă în spații blindate, ci vie și inscripționată în viața cotidiană a oamenilor.

-Cum afectează criza social-economică percepția asupra artei și relația dintre oameni?

-Dificultățile financiare sporesc distanțarea și scepticismul față de artă. Când oamenii abia își pot asigura supraviețuirea, arta pare un lux, iar relațiile interumane se deteriorează. Este ca și cum presiunea economică face ca egoul și neîncrederea să crească, reducând accesul tuturor la experiența culturală. Este nevoie de voci pentru a deschide dialogul și a face din artă o punte de conexiune, nu o barieră.

-Ce ar trebui să facem pentru a aduce teatrul mai aproape de publicul larg și pentru a depăși barierele sociale?

-Este necesar să extindem accesul, să promovăm programe de teatru gratuite sau cu prețuri accesibile, să creăm evenimente în spații neconvenționale. Cultura trebuie să fie pentru toți, nu doar pentru elite. În plus, trebuie să investim în educație, în sensibilizarea și implicarea tinerilor, pentru a creea o comunitate cu atitudine critică și apreciativă față de teatru și artă urbană.