România, fă-te bine! Mesaj sfâșietor de la soția lui Helmut Duckadam, la un an de la dispariția fostului mare portar și ultimul „te iubesc” spus.

Femeia care i-a fost alături lui Helmut încă din 2007 a detaliat în detaliu ultimele momente din viața eroului de la Sevilla.

Alexandra, mesaj emoționant, la un an de la dispariția lui Helmut Duckadam: „La mulți ani, România, dar însănătoșește-te, că pentru unii e deja prea târziu”

Alexandra Duckadam povestește trăirile trăite din dimineața zilei de 1 decembrie 2024 până în noaptea tragediei.

Ea a menționat că a devenit din ce în ce mai nervoasă pe măsură ce orele treceau, iar starea fostului goalkeeper s-a înrăutățit.

1 decembrie 2024…

Ultima zi în care eu și Helmut ne-am spus „Te iubesc”…

Mă trezesc dimineața, îl sun de două ori. Îmi răspunde abia a treia oară spunând că ar fi dormit și nu a auzit telefonul. Ciudat. Nu mai am răbdare și plec, deși știam că voi ajunge cu mult înainte de orarul vizitei.

Parchez mașina la două străduțe de Spitalul Militar. Mă duc să-i cumpăr un cappuccino, că alaltăieri sorbise cu poftă din al meu. Ia și câteva portocale mari, frumoase, care îi plăceau lui.

„Îl contactez pe dr. Năstase, în grija căruia fusese internat la Neurochirurgie. Nu răspunde. Și de un an încoace, nu i-am auzit niciodată vocea”

Stau o vreme la intrarea în secția de Neurochirurgie cu cafeaua în mână, pentru că nimeni nu răspunde. După un timp, apare o asistentă care nu îmi permite accesul pentru că îl pregătesc pentru RMN. Îi cer să ia măcar cafeaua și sacoșa. Le ia, intră, ușa se închide, iar eu rămân în holul rece și aștept.

După un răstimp, apare doamna și îmi cere să merg în clădirea alăturată pentru a semna acordul pentru RMN și fișa de alergii. Îmi ridic semne de întrebare, dar refuz să gândesc negativ. Semnez documentele, un tânăr medic vine să-mi comunice că îl vor transporta în Terapie Intensivă, moment în care sosește targa cu care este transferat. Îi spun medicului, cu voce ridicată, că voi merge cu el, indiferent de circumstanțe, să nu încerce să mă oprească. În acel moment, Helmut își deschide ochii și mă caută cu privirea pierdută.

Fac câțiva pași către el, îl mângâi pe față și îi spun să fie liniștit, că totul va fi bine. Targa începe să fie mutată, eu mă țin după ea. Traversăm aleea, intrăm în clădire. Ei urcă în lift, eu alerg spre altă intrare, sperând să pot intra, dar sunt întâmpinată de aceeași ușă închisă.

Panicată, izbucnesc în plâns isteric. Îl contactez pe dr. Badiu. Nu înțelege ceea ce spun. Încerc să fiu clară și el menționează că încearcă să afle ce se întâmplă. Îl sun pe dr. Năstase, cel în grija căruia fusese internat la Neurochirurgie. Nu răspunde. Și de un an încoace, nu i-am auzit niciodată vocea.

„Îl întreb dacă știe cine sunt: «Da, mama» Încerc să-l liniștesc, fără succes”

Sunt chemată în salonul unde a fost cazat în ultimele zile pentru a-i strânge lucrurile. Totul era așa cum fusese a doua zi înainte. Papucii lângă pat, bluza de pijama lăsată haotic, câteva materiale medicale pe noptieră, alături de cafeaua pe care i-o adusesem.

Strâng totul, pierdută, și îmi pun hanoracul albastru al lui, împing totul în două sacoze și mă îndrept spre mașină, cu mintea rătăcită. Revin în curtea spitalului și o parchez lângă clădirea care îl ținea imobilizat în patul de terapie intensivă.

Încep să primesc informații vagi. Este epuizat, suferă dureri intense. Fără probleme la ecocardiografia de cord, fără anomalii la CT-ul cerebral, suspiciune de infecție, neobservată la imagistică.

Urc să verific situația. Îmi permit să-l văd. Este extrem de agitat și delirează. Îl întreb dacă știe cine sunt. „Da, mama.” Încerc să-l liniștesc, fără succes. Îi spun că totul va fi în regulă, că sunt alături de el, că îl iubesc. Îl întreb dacă mă iubește și îmi răspunde, privindu-mă în ochi, afirmând că da.

Trebuie să plec, deși nu voiam. Mă acomodez în mașină, cu privirea ațintită asupra ferestrei spre secție. Vin să fie alături prietenii noștri, deoarece noi nu putem face nimic. El va fi adus în comă indusă.

Se lasă noaptea și liniștea acoperă tumultul sufletului și mintea care refuză să gândească, temându-se să nu conștientizeze gravitatea situației…

La mulți ani, România, dar însănătoșește-te, că pentru unii… e deja prea târziu…

– Mesajul transmis de Alexandra Duckadam

Helmut Duckadam, legendă a fotbalului, a scris istorie la Sevilla

Helmut Duckadam va rămâne definitiv în memoria fotbalului internațional. În finala Cupei Campionilor din 1986, câștigată de Steaua cu FC Barcelona, acesta a reușit patru pentru apărarea loviturilor de penalty.

După un scor de 0-0 în timpul regulamentar și prelungiri, Steaua și Barcelona au trecut la loviturile de departajare. Lăcătuș și Balint au marcat pentru echipa românească, iar Duckadam a apărat patru penalty-uri. Astfel, s-a înregistrat cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc.

CV Helmut Duckadam

• Născut pe 1 aprilie 1959, în Semlac (Arad)

• A urmat junioratul la Semlecana Semlac și Gloria Arad

• Ca jucător senior, a fost legitimat la: Constructorul Arad (1977-1978), UTA (1978-1982), Steaua București (ianuarie 1983-1986), Vagonul Arad (1989-1991), CPL Arad (1993-1994)

• A debutat în Divizia A pe 17 septembrie 1978, în partida CS Târgoviște – UTA 2-0

• Număr de meciuri în Divizia A: 133

• Ultimul joc în Divizia A: 14 iunie 1986, Steaua – SC Bacău 2-1

• Pe 15 mai 1986, la opt zile după finala de la Sevilla, a marcat, din penalty, în victoria cu Progresul, 5-1, din sferturile de finală ale Cupei României

• Participări în competiții europene: 11, încasând doar 6 goluri

• Palmares: câștigarea Cupei Campionilor Europeni (’86), două titluri de campion (’85, ’86) și câștigarea Cupei României (’85)

• Selecții în echipa națională a României: două, ambele în partide amicale în 1982; a fost titular în partida România – Danemarca 1-0 și a intrat în ultimele minute în meciul RDG – România 4-