În ultimele două decenii, cheltuielile la nivel global pentru cercetare și dezvoltare au atins aproape 3 trilioane de dolari în 2024, comparativ cu sub 1 trilion de dolari în anul 2000. Toate cifrele sunt exprimate în dolari americani, ajustate la paritatea puterii de cumpărare (PPP) stabilă din 2015.
Deși proporția României în cheltuielile mondiale pentru cercetare și inovare a rămas relativ constantă, acest fapt nu indică o stagnare totală la nivel intern. Investițiile pentru cercetare și dezvoltare au crescut de la circa 0,9 miliarde de dolari în 2000 la 2,96 de miliarde de dolari în 2024, ceea ce evidențiază o creștere medie notabilă.
Astfel, România se clasează în poziția 44 în topul mondial al țărilor cu cea mai rapidă creștere a cheltuielilor în cercetare și dezvoltare. Deși ritmul de creștere este comparabil cu cel al altor economii din regiune, nivelul absolut rămâne redus în raport cu mărimea economiei, explicând impactul limitat asupra competitivității și inovării.
Potrivit datelor analizate, în 2024, cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare în România au reprezentat 0,52% din PIB, plasând țara pe locul 66 în clasamentul mondial.
Conform surselor monitorizate, aceste estimări se bazează pe datele Indicele Global de Inovare (GII) și informațiile furnizate de Eurostat, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), Rețeaua Ibero-Americană pentru Știință și Tehnologie (RICYT) și Institutul de Statistică al UNESCO (UNESCO UIS).
Datele interne furnizate de INS indică un scenariu similar, cu cheltuieli în jur de 8 miliarde de lei (aproximativ 1,6 miliarde de euro) în 2024 pentru activitatea de cercetare și inovare, fiind cea mai scăzută sumă dintre statele europene.
Raportat la PIB, aceste investiții au reprezentat 0,46% din PIB, în scădere față de nivelul de 0,51% în 2023, fiind împărțite astfel: 0,30% pentru sectorul privat și 0,16% pentru sectorul public.
În lipsa unui avans semnificativ al investițiilor în cercetare și dezvoltare, România continuă să fie un jucător marginal într-o competiție globală dominată de state care își construiesc avantajele economice prin tehnologie și inovare.
China domină în topul mondial al cheltuielilor pentru cercetare și dezvoltare
China se află în fruntea clasamentului, cu o creștere anuală a cheltuielilor pentru cercetare și inovare de 13,1% începând din 2000. În această perioadă, cheltuielile totale pentru cercetare s-au majorat de la 40,8 miliarde de dolari în 2000 la aproape 786 de miliarde de dolari în 2024, reprezentând 27% din totalul global, față de 4,19% în 2000.
Apartenența rapidă la domeniul cercetării și dezvoltării a poziționat China ca o forță mondială în inovare. De la începutul anilor 2000, China a depus peste 36% din toate cererile globale de brevete și este lider mondial în depunerea de brevete în domeniul inteligenței artificiale.
Arabia Saudită ocupă locul secund, cu o creștere anuală a cheltuielilor pentru R&D de 13% din 2000, cea mai rapidă rată printre economiile cu venituri ridicate. Egiptul urmează, cu o creștere anuală apropiată de 12% în perioada 2000-2024.
Mai multe economii emergente, precum Indonezia, Thailanda și Vietnam, înregistrează și ele creșteri rapide ale investițiilor în cercetare și dezvoltare, chiar dacă sumele absolute rămân relativ mici.
Statele Unite se află pe locul secund în ceea ce privește cheltuielile absolute pentru R&D, însă ritmul de creștere de doar 3,3% anual între 2000 și 2024 plasează țara pe poziția 69 mondial.
De ce este esențială dezvoltarea în cercetare și inovare
Investițiile continue în cercetare și dezvoltare, nemilitară, conduc pe termen lung la o economie mai productivă, o industrie mai competitivă și o avansare tehnologicică tangibilă, cu beneficii ce depășesc sectorul direct implicat. Fără investiții în inovare, productivitatea stagnază, iar acest lucru afectează salariile, menținându-le mici.
De asemenea, țările care investesc inteligent în cercetare creează avantaje competitive în dezvoltarea industriilor de vârf și în atragerea talentelor, într-o competiție globală în care inovația devine factor determinant, iar forța de muncă ieftină devine mai puțin relevantă.
Prin urmare, salariile mici pot duce la o productivitate redusă, generată de lipsa inovării.
