În ultimul deceniu, autoritățile ruse au implementat progresiv un „internet suveran” – o rețea națională menită să funcționeze independent de restul lumii și să fie strict controlată de stat. Motivele oficiale invocate au fost protejarea securității naționale și prevenirea influențelor externe negative, însă rezultatul a fost izolarea informațională a cetățenilor.
Pas cu pas, Rusia a construit infrastructura tehnologică și cadrul juridic pentru a filtra, sau chiar întrerupe, conexiunile cu internetul global, similar cu Marele Firewall chinez. Această evoluție a transformat spațiul online rusesc într-o bulă informațională, în care majoritatea cetățenilor primesc doar narativitatea aprobată de regim, contactul cu surse externe fiind limitat sau monitorizat.
Cauzele: de ce a dorit Rusia un internet izolat?
Formal, planul de construire a unui internet propriu, suveran, a fost justificat ca o măsură de apărare. Conducerea rusă susține că Statele Unite și alte puteri occidentale controlează infrastructuri critice ale internetului global – de la servere DNS la platforme online – și că, în cazul unui conflict major, Rusia ar putea fi deconectată forțat de adversari. În 2019, președintele Vladimir Putin afirma că Rusia trebuie să se asigure că „RuNet” (internetul rusesc) poate funcționa fiabil, prevenind riscul de oprire sau compromitere a serverelor aflate în afara controlului rus. În aceeași logică, s-a invocat un caracter agresiv al strategiei SUA de securitate cibernetică, ca pretext pentru o rețea națională rezilientă.
Pe lângă aceste motive defensive, există și motive interne politice. Un internet liber reprezenta un pericol pentru regim, facilitând protestele și difuzarea mesajelor critice la adresa puterii. Liderii ruși au văzut în evenimente precum Primăvara Arabă sau protestele anti-corupție de la Moscova dovada că rețelele sociale și platformele independente pot mobiliza opoziția. În consecință, controlul informației a devenit esențial pentru menținerea regimului. Un internet intern izolat oferă statului capacitatea de a cenzura conținut nedorit (critici politice, știri occidentale) fără a depinde de companii străine. De asemenea, încă din 2008, Rusia a creat un registru centralizat de site-uri interzise, gestionat de Roskomnadzor (agenția federală de supraveghere a comunicațiilor). Inițial creat pentru a bloca conținut inadecvat, acesta a fost utilizat rapid și abuziv pentru a cenzura criticile la adresa autorităților, sub pretextul combaterii „extremismului”.
În esență, Rusia a dorit un internet suveran din același motiv pentru care controlează presa tradițională: pentru a crea o „zonă sigură” informațională, în care narativitatea statului nu poate fi contestată de surse externe. Și argumentul suveranității digitale – că orice stat are dreptul să-și protejeze spațiul virtual, la fel cum își apără frontierele fizice – a fost intens promovat de Kremlin pentru a justifica aceste măsuri.
Primii pași spre cenzura online (2008–2014)
Primele elemente ale „marelui firewall” rusesc au apărut în anii 2010, cu mult înaintea legii internetului suveran. Încă din 2012, autoritățile au introdus legislație pentru blocarea site-urilor, fără decizii judiciare, pretextând protejarea copiilor de conținut deranjant. În noiembrie 2012, Roskomnadzor a publicat prima listă neagră de site-uri interzise, vizând inițial conținut adult în exces, propagandă suicidară sau droguri. Acesta a fost începutul cenzurii sistematice în Runet. Ulterior, definiția conținutului interzis s-a extins și, în martie 2014, în contextul tensiunilor legate de Ucraina, Roskomnadzor a blocat inițial platforme de știri independente, invocând promovarea protestelor, încercând să silențieze vocile critice.
Tot în 2014, Rusia a adoptat o lege care obliga stocarea datelor utilizatorilor ruși pe servere locale. Refuzul companiilor occidentale de a respecta noile cerinţe a dus la accesul restricţionat si la blocarea unor platforme. Un exemplu notabil, reţeaua profesională LinkedIn, a fost inaccesibilă în Rusia în 2016, neconformându-se noilor reguli. Această decizie constituie un exemplu important de fragmentare a internetului, forţând datele să fie deţinute în limitele spațiului digital național.
În anii următori, regimul și-a consolidat cadrul legal de supraveghere și control. Un moment crucial a fost adoptarea pachetului de legi „Yarovaya” în 2016, care a impus stocarea comunicațiilor utilizatorilor timp de 6 luni și a obligat platformele să furnizeze cheile de criptare serviciilor secrete. Această lege a extins capacitatea de supraveghere a statului.
În paralel, statul a implementat progresiv metode de cenzură tehnică. În 2018, Roskomnadzor a încercat blocarea aplicației Telegram, care refuzase să predea cheile de criptare. Această încercare, care a afectat o gamă largă de site-uri și servicii neimplicate, a demonstrat limitele tehnologice ale cenzurii ruse. Ca urmare, a renunțat la blocarea Telegram, înțelegând că metodele brute nu sunt eficiente, stimulând astfel investiţiile în tehnologii mai avansate de control și filtrare.
