Scriitor american celebru despre momentul în care l-au împușcat pe Ceaușescu și amintirile sale | Interviu

A descoperit România încă din copilărie

Invitat la FILIT Iași, cel mai important festival de literatură din Europa de Est, programat între 22 și 26 octombrie 2025, autorul american Junot Diaz, în vârstă de 56 de ani, a discutat, într-un interviu exclusiv pentru Libertatea, despre cum a aflat pentru prima dată despre România în copilărie, despre inspirația pe care o preia din imperfecțiunea experienței umane și despre romanul cu care asociază țara noastră.

Originar din Republica Dominicană, Junot Diaz s-a mutat împreună cu familia în Statele Unite, creșterea având loc în New Jersey.

Junot Diaz a devenit renumit după publicarea romanului „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao”, distins cu premiul Pulitzer și cu National Book Critics Circle în 2008. Este, de asemenea, autorul volumului de proză scurtă „Uite-așa o pierzi”, bestseller New York Times și finalist la National Book Award.

Deține burse precum MacArthur Genius, Premiul PEN/ Malamud, Dayton Literary Peace Prize, bursele Guggenheim și PEN/ O. Henry Award, iar din întâia zi predă la Massachusetts Institute of Technology.

Un partener de conversație captivant

În 2025, va fi unul dintre invitații de marcă la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, ajuns la a XIII-a ediție, un punct de reper cultural în Europa de Est.

Junot Diaz a fost un interlocutor deschis, autodidact, sincer, plin de umor, profund și foarte comunicativ. Un autor și un partener de dialog autentic, cu replici pline de conținut.

Libertatea: Ați spus că învățarea limbii engleze a fost o experiență dificilă pentru dumneavoastră. Cum ați caracteriza, de fapt, raportul dumneavoastră cu limba engleză?
Junot Diaz: Am avut probleme mari cu limba engleză de-a lungul vieții mele. Încă din copilărie, engleza mi s-a părut imposibil de stăpânit. Ca adult, am locuit în mai multe țări și am încercat să studiez limbi străine, dar fără succes. Este o barieră sau o zonă a creierului meu care refuză să funcționeze. Am stat șase luni în Amsterdam și peste un an în Tokyo și nu am reușit să învăț nimic din aceste limbi.

Este clar că am dificultăți cu limbile străine. Experiența cu limba engleză, cred eu, este strâns legată de schimbările din America din ultimii 40 de ani, această țară fiind încă extrem de provincială. America rămâne rezistentă la imigranți și influențe externe.

În continuare, există o tendință puternică anti-cosmopolită în SUA. Multe culturi închise în sine suferă de această problemă. În învățarea limbii engleze în SUA, chiar și un accent poate crea dificultăți.

Acum, vorbesc engleza absolut obișnuit, dar nu pot spune că sunt complet confortabil cu ea. În fiecare propoziție, o repet în minte. Nu am fost niciodată pe deplin obișnuit cu limba. Pentru cei care au avut o viață dificilă, chiar și acum, dacă au o casă și un loc de muncă stabile, pot avea coșmaruri sau transpirație nocturnă. Așa mă simt și eu în raport cu limba engleză.

– Cum s-a transformat procesul dumneavoastră de creație față de începuturile carierei?
– În perioada în care nu eram publicat, scriam foarte ușor și în cantități mari. Era o perioadă a libertății. După publicare, am realizat că orice scris, chiar și cel mai simplu, era perceput ca parte a unei cariere și a comparațiilor. Astfel, procesul de creare s-a complicat.

„Avem nevoie disperată unii de alții”

– Care este importanța bibliotecilor pentru dumneavoastră comparativ cu influența World Wide Web pentru generațiile actuale?
– Pentru mine, biblioteca a fost o sursă de arhivare și un spațiu dedicat concentrării. În bibliotecă, am învățat să-mi cultivez atenția. Nu consider că web-ul are același impact, deoarece, deși distribuie multă informație, afectează grav capacitatea de concentrare.

– Care este influența imperfecțiunii experienței umane asupra scrisului dumneavoastră?
– Întotdeauna. Noi, oamenii, suntem foarte complecși. Am o familie numeroasă: cinci frați, mulți unchi, mătuși și veri. Îmi plac foarte mult, chiar dacă pot fi dificili. Sunt sigur că și ei mă consideră imposibil.

Ființele umane sunt extrem de speciale. Avem nevoie intens unii de alții, dar nu suntem ușor de înțeles, chiar și în condiții excelente.

Se spune că suntem construiți pentru un lucru care nu a fost niciodată de folos – secretele. Aurim prea multe secrete, gânduri și dorințe ascunse, ceea ce creează tensiuni inexplicabile. Nu voi înțelege niciodată de ce fratele meu și cu mine ne certăm, dacă nu-i cunoaștem secretele.

– De ce considerați că scrisul și prelegerea sunt actiuni fundamentate pe credință?
– Pentru că ambele nu aduc rezultate imediate. Sunt investiții pentru viitor. Toți aparținem unei culturi obsedate de preconizarea viitorului – fie că e religie, politică sau revoluție amânată. În toate, se crede că victoria finală va fi a celui care deține controlul asupra destinației. Însă, pentru mine, viitorul poate fi un mister fascinat, și chiar dacă nu-l înțeleg, îmi place să cred că actul de a predica sau a preda are valoare în sine, ca o punte către posibile realizări viitoare.

Mi se pare plauzibil să consider că, în timp, aceste activități pot avea un impact major, chiar dacă în prezent pare lipsit de importanță. Niciunul dintre noi nu poate controla viitorul, dar putem spera și acționa în direcția acestuia, chiar dacă rezultatul nu este garantat.

Credința că efortul de a face bine, de a transmite cunoștințe, poate să aducă beneficii peste timp, mă face să continui chiar dacă nu sunt plătit sau recunoscut pe termen scurt.

„Am eșuat foarte mult de-a lungul carierei”

– Cât v-au motivat eșecurile din parcursul profesional?
– Am avut parte de numeroase eșecuri de-a lungul drumului meu. Dacă nu aș fi avut atât de multe încercări nereușite, viața mea ar fi fost diferită. Îmi ia între 15 și 16 ani să finalizez o carte. Scriu lent, dar cu determinare.

Sunt în Iași, în România, ceea ce nu mi-am imaginat vreodată. Sunt profund recunoscător, dar motivul principal pentru această experiență este un premiu câștigat, singura decizie fiind a unui grup de 17 persoane care au ales să mă premieze.

Există alte realități în care nu am fost recunoscut sau nu am reușit. În lumea mea literară, în ultimii 35 de ani, am publicat doar trei cărți și sunt perceput ca un autor cu rezultate modeste. Nu cunosc colegi care să mă admire sau să mă vadă ca pe un model. Autorii își exprimă adesea temerea de a fi comparați cu mine, fiindcă scriu lent și cu frustrare.

– Care sunt vocile cele mai importante pe care le utilizezi în creația literară?
– O întrebare foarte interesantă. Cred că vocile surorilor mele. Au insistat să nu le ficționalizez ca personaje. În primele mele lucrări, alter ego-ul meu nu avea surori.

De multe ori, însă, mă trezesc creând personaje feminine care „întrupează” aceste voci. Am locuit cu surorile mele într-un spațiu foarte restrâns și, în mod inevitabil, vocile lor sunt foarte active în mintea mea.

– De ce procesul de ficționare necesită o efort susținut în opinia dumneavoastră?
– Nu întotdeauna. Am prieteni care scriu foarte ușor, iar succesul lor probabil depinde de ușurința de exprimare. Poate fi și o chestiune de genetisc. Totuși, pentru mine, poveștile despre oameni obișnuiți sunt cele mai atrăgătoare. Personajele mele sunt simple, provenind din mediul de zi cu zi. Mi se pare esențial să arăt frumusețea normalității, iar berea, ca simbol, cred, că este un egalizator: în baruri și localuri, oamenii obișnuiți își găsesc și ei locul, iar normalitatea devine un element valoros. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera dintr-o berărie din centrul Iașiului, unde am fost surprins de aglomerație și de energia tinerilor și prietenilor prezenți. Îmi place orașul și festivalul FILIT, pentru energia și comunitatea dedicată.

– Credeți că scrisul v-a ajutat să înțelegeți și să descoperiți mai bine propria identitate?
– Nu sunt sigur că m-a ajutat direct, ci mai degrabă a complicat și mai mult situația. Viața în lume e ca un puzzle, iar reflecțiile despre ea creează straturi suplimentare de complexitate. În perioada în care am trăit și am scris, am avut parte de o conștiință dublă, iar această stare m-a făcut să fiu adesea confuz. Prietenii de lungă durată îmi spun că începând să scriu, am devenit mai confuz, ca o consecință a acestei diviziuni interne. Cititul mi-a oferit împăcarea și claritatea de a interpreta lumea și pe mine însumi, fiind și un remediu în momentele de despărțire.

„Îmi ia mult timp să scriu pentru că mă confrunt cu mine însumi”

– Care a fost cel mai semnificativ pas în descoperirea și consolidarea vocii tale literare?
– Pentru context, făcând referire la copilărie: eram unul dintre cinci frați, iar tatăl meu, militar dur, extrem de autoritar, considera orice comportament corect ca fiind o dovadă de lipsă de valoare. Într-o familie cu o dictatură personalizată, tatăl meu admira un dictator, iar orice critică sau laude erau absente. În această atmosferă, orice atenție era de la început una negativă. Numele meu era mereu menționat în contexte negative.

Cel mai greu, încă de atunci și până acum, mi-a fost să obțin anonimatul și să atrag atenția prin cuvinte, pentru că mi-a plăcut întotdeauna să fiu ignorat. Pregătirea pentru a fi remarcat ca autor implică o luptă internă, atât de subtilă, încât îmi ia mulți ani să depășesc această provocare, fiindcă mă confrunt cu propria persoană.

– De ce consideri că romanul te reprezintă cel mai bine în comparație cu alte genuri literare?
– Îmi plac și poveștile scurte, dar nu sunt fan memorii. Ficțiunea are un caracter anti-autoritativ, fiind lipsită de o formulă finală, oferind doar argumente variate și posibile. Ador această libertate și complexitate.

„Am descoperit România în jurul vârstei de 7-8 ani”

– Când ați aflat pentru prima dată despre România?
– Încă din copilărie. În timpul Războiului Rece, reprezentanți ai Partidului Comunist Dominican au venit în România pentru studii. Mulți dintre aceștia, apropiați de stânga, s-au stabilit ulterior în Bronx, împreună cu mătușa mea. Liderii dominicani au considerat că limba română, fiind latină, ar fi mai accesibilă pentru imigranți. Astfel, am fost expus la povești despre viața în România, București și alte zone industriale, sub regimul comunist, iar istoria acestei țări s-a aflat în mintea mea încă din copilărie, pe când aveam 7-8 ani, având cunoștințe prin intermediul unchiului meu, inginer în România.

– Care dintre poveștile dominicanilor implicați în România v-au șocat sau fascinat cel mai mult?
– M-a impresionat modul în care românii vorbeau în secret, în spatele ușilor închise, fiind atât de similar cu situația dominicană, unde se venera dictatorul. Cei care nu aveau încredere în unii dictatori răspundeau în mod evaziv, evitând adevărul în conversațiile informale.

– dacă ar fi să asociați România cu o carte, care ar fi alegerea dumneavoastră?
– Aș asocia România cu „Insuportabila ușurătate a ființei”. În decembrie 1989, când revoluția românească a răsturnat dictatorul, eram student și urmăream atent știrile, citind această carte a lui Milan Kundera, în timp ce eram fascinat de evenimentele din țară.

Imaginile trecutului și evenimentele acelei perioade rămân vie în memorie, iar momentul executării lui Ceaușescu a devenit un simbol viu pentru mine, pe care îl păstrez în minte cu claritate.

}