Alex Tache (33 de ani) este prima persoană cu dizabilitate motorie care a participat la cel mai important eveniment de alergare montană din Transilvania, folosind o bicicletă specială. Tânărul a jucat recent și într-o piesă de teatru la Teatrul Național București. Povestea lui Alex Tache este a unui tânăr cu dizabilități care respinge prejudecățile. „Mulți văd un scaun cu rotile, nu un om”, spune Alex Tache.
- La data de 31 martie 2025, în România trăiau 966.637 de persoane cu dizabilități, conform datelor oficiale ale Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități. Doar 1,68% dintre aceștia sunt instituționalizați. Restul locuiesc independent.
Imobilizat trei ani în pat
Într-o țară în care persoanele cu dizabilități sunt adesea privite doar ca persoane într-un scaun cu rotile sau excluse din viața socială datorită accesibilității precare, Alex Tache a reușit să cucerească un munte — atât la propriu, cât și la figurat.
„Prefer să fiu perceput ca un om, pentru că mulți oameni văd un scaun cu rotile și nu un om”, povestește bărbatul de 33 de ani, care activează în domeniul IT.
Alex Tache este prima persoană cu dizabilitate motorie care a participat, la data de 7 iunie 2025, la Maratonul Apuseni, cel mai mare eveniment de alergare montană din Transilvania, cu ajutorul unei biciclete speciale donate de msg România.
Este prima oară în cei 14 ani de existență a maratonului când se întâmplă acest lucru. De asemenea, tânărul a fost unul dintre actorii principali ai piesei de teatru „Nicio pastilă magică”, parte a proiectului „Prețul vieții”, pusă în scenă la Teatrul Național București.
Povestea sa nu începe cu un accident, ci cu o răceală banală din copilărie, care i-a declanșat o afecțiune rară și dificil de diagnosticat.
„Când aveam 13 ani am avut o răceală, dar după o săptămână de medicamente, în loc să dispară, mi s-au inflamat două articulații. După o lună și jumătate de spitalizare și tratament la un alt spital din București, în mai puțin de un an am rămas imobilizat. Dar pentru că nimeni nu înțelegea ce se întâmpla, nu am considerat acel moment ca fiind „punctul de cotitură”. Viața a continuat cu noi întrebări”, explică el.
A urmat o perioadă de peste trei ani imobilizat în pat (ianuarie 2005 – vara lui 2008), o copilărie fragmentată și ani de așteptare pentru un moment care nu părea să vină.
Momentul crucial nu a fost unul medical, ci unul existențial: după moartea mamei sale, în 2013, Alex a conștientizat că viața nu se așteaptă, ci se creează. „Copil fiind, am crezut că mă voi face bine la un moment dat, alimentat de părinții care încercau să găsească o soluție. Ani de zile am așteptat acel moment. Dar momentul important a fost înțelegerea că așteptam un tren pe care nu știam dacă va veni. În 2013 mama mea a plecat și asta a fost împingerea necesară pentru a nu mai aștepta trenul, ci a trăi prezentul și a face tot posibilul pentru o viață frumoasă.”
Astăzi, Alex își trăiește viața la maximum. Călătorește, se implică în proiecte sociale, face voluntariat, urcă pe scenă și pe munți. Vorbește deschis despre prejudecăți, infrastructură, drepturi și necesități.
Povestea lui este despre curajul de a trăi normal și demn într-o societate încă nepregătită pentru a integra pe toți și despre cum un singur om poate declanșa discuții importante despre acces, umanitate și transformare.
Nevoia de astfel de discuții este mai mare ca niciodată: la 31 martie 2025, în România erau 966.637 de persoane cu dizabilități, conform datelor oficiale ale Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități. Peste 98% dintre acestea locuiesc în familii sau independent, în timp ce doar 1,68% sunt instituționalizate.
Prejudecățile unei societăți cu urme ale trecutului
„Alex cel mic nu și-a găsit locul la școală sau printre prieteni. Dar Alex matur a înțeles că dacă nu-ți găsești locul, nu e un lucru rău; doar trebuie să te împrietenești cu ceea ce te face diferit și unic, astfel încât să ai un loc oriunde dorești”, spune tânărul despre evoluția sa.
În prezent, Alex este independent și își urmărește obiectivele, motivația sa fiind dorința de a trăi într-o lume mai bună. El crede că schimbările nu vin dacă așteptăm, ci dacă ne implicăm activ.
„Ce poate fi mai frumos decât să lași o amprentă pe pământ?” Tânărul este o sursă de inspirație pentru cei din jur, perceput ca curajos pentru că își duce o viață cât de cât normală, călătorind, văzându-se cu prieteni, participând la evenimente sau făcând voluntariat.
Stilul său de viață este personal, pentru a-și demonstra capacitățile și ca cei din jur să înțeleagă că persoanele cu dizabilități pot duce o viață decentă și merită să fie respectate.
„Deși au trecut peste 30 de ani de la Revoluție, încă resimțim efectele negative ale mentalității de atunci, cu blocuri proiectate cu multiple trepte și lifturi înguste, menite probabil să țină persoanele cu dizabilități acasă.”
Alex se confruntă frecvent cu prejudecăți, în special din partea persoanelor în vârstă, care cred că „nu poate” să facă anumite lucruri.
„Am intrat într-o farmacie, și încercam să închid ușa, iar o doamnă care trecea mi-a oferit ajutorul, nu fără să-mi spună „de ce ai plecat singur de acasă?” Un alt exemplu a fost când eram departe de casă, unde eram șoferul, dar o doamnă i-a zis prietenului meu „ce bine că-l mai scoți și pe el din casă.” Cei tineri sunt mai deschiși, deși uneori nu știu cum să interacționeze cu cineva în scaun cu rotile, pentru că societatea se concentrează pe scaun, nu pe om.”
Alex își planifică ieșirile din timp, verificând accesibilitatea locațiilor. Lipsa accesibilității o simte în special în situațiile neprevăzute, precum nevoia de a folosi o toaletă publică. „Știm că toaletele publice din București nu sunt întotdeauna accesibile, în timp ce o persoană fără dizabilitate poate accesa un restaurant. Dar pentru noi, accesul la facilități este mult mai dificil.”
Alex subliniază că dizabilitatea nu se limitează doar la scaunul rulant, ci include și bolile cronice.
„Viața nu e liniară, corpul nu e la fel în fiecare zi, iar accesibilitatea este necesară. Un loc de parcare pentru persoanele cu dizabilități are mai multe aspecte logistice: o lățime adecvată pentru coborâre, o locație apropiată de intrare, o înălțime vizibilă în oglinzi.”
Tânărul simte lipsa zonelor pietonale accesibile, comparativ cu alte orașe, și se gândește la un București cu mai puține mașini parcate, treceri de pietoni mai eficiente și borduri joase. „Mi-ar plăcea ca poliția să fie mai implicată în acest sens.”
De la maraton montan la scena Teatrului Național
Alex este primul participant cu dizabilități din istoria Maratonului Apuseni, inițiativă susținută de Asociația CaiacSmile.
A acceptat provocarea cu mare entuziasm, căutând, mai presus de toate, să se bucure de natura sălbatică. „M-am antrenat puțin înainte de maraton. A fost intens și obositor, dar nu aș fi reușit fără ajutorul lui Ionuț, prietenii lui, organizatorilor și participanților din traseu.” Experiența sa l-a convins că, cu oameni dispuși să ajute, aproape orice e posibil.
De la munte, a ajuns direct pe scena Teatrului Național București, în piesa „Nicio pastilă magică”, singurul spectacol din țară cu actori cu dizabilități motorii, regizat de Laurențiu Rusescu. Spectacolul a avut premiera la începutul lunii iulie și se mai poate vedea toamna.
„Regizorul mi-a cerut sugestii pentru adaptarea scenariului la contextul românesc. Ne-am dat seama că realitatea din Spania (irlandezul) nu a suferit schimbări majore, ca stil de viață, așa că scenariul a rămas aproape la fel. Apoi mi-a propus rolul principal, care s-a potrivnic perfect stilului meu de viață și abordării mele” explică tânărul.
Piesa te trece prin diverse stări emoționale și la sfârșit, Alex a observat reacțiile publicului, mult mai divers decât s-ar fi putut aștepta. „Diversitatea înseamnă să aduci oamenii cu dizabilități la petreceri; incluziunea este să-i inviți la dans.” Faptul că publicul era divers demonstrează un grad sporit de conștientizare. „Nu e doar artă, este și un mesaj despre existența noastră.”
Legi și drepturi, dar puțină aplicare
Alex vorbește despre importanța ajutorului statului pentru grupurile vulnerabile. „Avem legi și drepturi, dar nimeni nu se străduiește să le respecte. Avem nevoie de sprijin pentru satisfacerea nevoilor elementare. De exemplu, statul decontează sub 2000 lei pentru un scaun cu rotile, dar unul bun costă peste 10000 lei, cum putem integra persoanele cu dizabilități în societate fără o soluție concretă?”.
Despre români, Alex spune că este dificil să ai grijă de persoanele din jur când supraviețuiești de pe o zi pe alta. „Schimbarea vine din sus, din educație, din drepturi și dintr-un nivel de trai decent.”
Visați măreț și acționați
Alex le transmite părinților cu copii cu dizabilități să-i lase să experimenteze, să se bucure de viață, atâta timp cât nu își pun viața în pericol.
„Să simtă, să se bucure, să sufere, să iubească, să trăiască. Fiecare copil merită o copilărie normală.”
Pentru tineri, Alex spune: „Visați măreț și munciți pentru ceea ce vă doriți. Nimic frumos nu se obține fără efort.”
