În prezent, metoda continuă să fie utilizată, însă aplicarea acesteia s-a schimbat pentru a se alinia standardelor moderne și pentru a asigura siguranța pacientului. În articolul de pe Psicologia‑Online explicăm ce reprezintă terapia de șoc și pentru ce indicată, conform Psihologia-online.com.
Terapia de șoc implică inducerea controlată și artificială a unui șoc fiziologic asupra unei persoane, ca tratament pentru tulburări psihice grave.
De regulă, se aplică un curent electric controlat la nivelul creierului, provocând o convulsie. Această convulsie durează, în general, câteva minute, și procedura se efectuează sub anestezie generală.
Tratamentul se realizează sub supravegherea unei echipe medicale specializate, inclusiv a unui medic psihiatru. Această metodă se bazează pe ipoteza că șocurile pot îmbunătăți starea mentală a pacientului după procesul de recuperare.
Terapia de șoc în istorie
Cele mai renumite terapii de șoc din istorie sunt următoarele:
1. Terapia cu insulină
Manfred J. Sakel, neurofiziolog și psihiatru, a observat că unii pacienți cu dependențe sau psihoze își îmbunătățeau starea mentală după o criză hipoglicemică. Bazându-se pe această observație, a decis să induce în mod controlat și artificial astfel de crize.
El administra pacienților o supradoză de insulină, reducând nivelul glicemiei până la apariția convulsiilor asemănătoare celor epileptice. Pentru control, după ce pacientul intra în comă, medicii administrau o soluție de glucoză pentru restabilirea nivelului zahărului în sânge.
Rezultatele păreau să indice îmbunătățiri ale stării mentale, iar efectele se mențineau în timp. După publicarea studiului în 1933, mulți psihiatri au adoptat această metodă.
Tratamentul a avut un impact major, dar în 1940, majoritatea spitalelor din SUA îl utilizau, existând chiar secții speciale pentru „șocul insulinic”. Sakel estima o rată de îmbunătățire de 88%, însă studiile ulterioare au redus acest procent. Unele persoane au decedat, altele au descris experiența ca fiind înfricoșătoare.
2. Terapia cu cardiazol
În 1933, medicul Ladislaus von Meduna a considerat că epilepsia ar fi incompatible cu schizofrenia și a încercat să induce epilepsie pentru a trata această boală.
El a testat diverse substanțe și, în final, a utilizat cardiazolul, provocând crize epileptice. Aproximativ 50% dintre pacienți au prezentat ameliorări, însă circa 42% au suferit fracturi cauzate de convulsii violente.
Psihiatrul A. E. Bennett a recomandat utilizarea unui sedativ pentru a controla convulsiile. În anumite tulburări, precum depresia maniacală sau psihoza, terapia cu cardiazol a atins o rată de îmbunătățire de 80%. Pentru schizofrenie, terapia cu insulină s-a dovedit mai eficientă.
3. Terapia electroconvulsivă
Ulterior, aceste metode au fost înlocuite de terapia electroconvulsivă.
Inițial, această procedură se bazea pe aceeași premisă că epilepsia și schizofrenia sunt incompatibile. Ugo Cerletti, histopatolog, a considerat că poate provoca convulsii electrice pentru tratarea schizofreniei.
Observând rezultate pozitive, cercetătorul a presupus că în timpul electroșocului creierul produce o substanță care combate boala mentală, numită acroagonină, deși această substanță nu a fost niciodată identificată sau izolată.
Terapia electroconvulsivă s-a folosit ulterior în variante diferite. În prezent, se administrează descărcări electrice mai blânde și precise, iar pacientul se află sub anestezie. Procedura este indicată, în special, pentru depresie severă sau tulburare bipolară rezistentă la tratament, în cazul altor terapiei nereușind.
Indicațiile terapiei de șoc
Rolul terapiilor de șoc s-a transformat de-a lungul timpului, însă un element comun întotdeauna a fost tratamentul tulburărilor psihice și mentale.
Inițial, metoda era destinată în principal pentru schizofrenie, bazându-se pe ipoteza eronată că ar fi incompatibilă cu epilepsia.
Astăzi, terapia electroconvulsivă este recomandată mai ales pentru depresie severă sau tulburare bipolară, atunci când alte tratamente nu au avut succes.
Deși s-a dovedit eficientă în multe cazuri, această terapie rămâne controversată din cauza posibilelor efecte secundare, precum pierderea temporară a memoriei, confuzie sau tulburări cognitive ușoare. Studiile recente arată însă că aceste reacții sunt, de regulă, temporare, iar pacienții își revin complet în timp. În plus, avansurile tehnice au redus severitatea acestor efecte secundare.
Terapia de șoc în prezent
Astăzi, termenul de „terapie de șoc” este uneori folosit și pentru terapia de expunere. În cazul acesteia, schimbările fiziologice nu sunt induse de substanțe sau electricitate, ci de expunerea la stimuli specifici.
Această tehnică presupune expunerea controlată și supravegheată a pacientului la situația sau stimulul care îi induce frică. Pacientul este plasat în contact cu situația temută, experimentând inițial senzații neplăcute înainte de expunere.
Pe măsură ce expunerea continuă, aceste reacții neplăcute scad, iar starea de bine și încrederea pacientului cresc, deoarece acesta constat că temerile sale nu se confirmă.
Această metodă este utilizată pentru tratarea fobiilor, tulburărilor de anxietate și tulburării obsesiv-compulsive.
Exemple de terapii de șoc în psihoterapia modernă
1. Expunerea prelungită în cazul fobiilor și anxietăților
În această formă de intervenție, terapeutul expune pacientul controlat și direct la stimulul temut. De exemplu, o persoană cu fobie de lift poate fi rugată să stea mai mult timp într-un lift.
Scopul este diminuarea reacției anxioase prin obișnuire. Deși la început impactul emoțional poate fi intens, eficiența metodei este susținută de numeroase studii.
2. Terapia de aversiune în dependențe
Această tehnică implică asocierea comportamentului nedorit, precum consumul de alcool, cu o senzație neplăcută, cum ar fi greața provocată de medicamente.
În prezent, această metodă este înlocuită de terapii mai respectuoase, precum terapia cognitiv-comportamentală sau recompensele pozitive, însă reprezintă un exemplu istoric de intervenție de tip șoc.
3. Intervenții în crize emoționale acute
În situații precum tentative de suicid, pierderi traumatice sau episoade psihotice, specialiștii pot aplica strategii verbale sau situaționale intense pentru a întrerupe o stare de blocaj emoțional sau disociere.
Scopul nu este provocarea suferinței, ci restabilirea contactului cu realitatea și conștientizarea rapidă a situației.
4. Terapia de grup cu confruntare emoțională
În anumite programe de grup, precum comunitățile terapeutice, se folosește confruntarea directă între participanți pentru a evidenția autoînșelarea sau negarea problemelor.
Acest tip de șoc emoțional poate ajuta pacientul să recunoască problema și să își asume responsabilitatea pentru procesul de schimbare.
5. Tehnici gestaltice cu impact afectiv
În terapia Gestalt, exerciții precum „scaunul gol” sau „întâlnirea cu o persoană importantă” pot avea un impact emoțional puternic, permitând pacientului să confrunte sentimente reprimate sau conflicte interne intense.
Acest impact emoțional este utilizat pentru integrări experiențiale și dezvoltare personală.
