Rusia are un singur scop: realinierea hărții securității în Europa fără a declanșa conflict direct cu NATO. Pentru atingerea acestui obiectiv, utilizează un arsenal de instrumente de presiune, bazate pe strategii perfecționate încă de la prăbușirea Uniunii Sovietice. În prezent, există trei scenarii posibile care pot fi determine de aceste provocări, conform unei analize de la The Conversation.
Un șir de evenimente care par să nu fie conectate între ele, precum intrarea tancurilor rusești în Georgia în 2008, anexarea Crimeei în 2014, invazia Ucrainei în 2022, recentele incursiuni ale avioanelor militare rusești în spațiul aerian și apariția clandestină a unor drone care au determinat închiderea aeroporturilor din Europa, reprezintă doar capitole dintr-o strategie unică, concentrată și în continuă evoluție, elaborată de Rusia, notează Chris Kostov, profesor doctor în istorie și colaborator la două universități de prestigiu din Spania, într-o analiză pentru site-ul The Conversation.
Obiectivul Rusiei este de a exercita arborele de autoritate militară când este necesar, de a adopta tactici de război în zona gri atunci când este posibil și de a exercita presiuni politice pe scară largă. Moscova a desfășurat aceste tactici de zeci de ani, urmărind un singur scop: redesenarea hărții securității în Europa, evitând un conflict deschis cu NATO.
Acest scop nu este unul spontan sau ambigu, ci vizează în mod clar inversarea extinderii NATO post-Războiul Rece și reafirmarea influenței ruse în Europa, conform analizei.
Totodată, acest obiectiv unitar a fost motivația principală pentru acțiunile Rusiei din perioada premergătoare invaziei Ucrainei. În decembrie 2021, Moscova a solicitat NATO să impede aderarea Ucrainei și Georgiei și ca forțele NATO să se retragă din pozițiile din mai 1997, anterioare aderării acestor state la alianță. Aceasta nu a fost doar o manevră diplomatică înainte de invazia din februarie 2022, ci un obiectiv în sine.
„Din perspectiva Kremlinului, extinderea NATO reprezintă atât o umilire, cât și o amenințare existențială, și trebuie stopată cu orice preț”, afirmă profesorul doctor în istorie în analiza sa.
„Setul de unelte” de presiune utilizat de Rusia
Acuțiunile Rusiei pot fi interpretate în diverse moduri: ca manifeste militare, ca politică a riscului calculat sau ca presiuni diplomatice. În realitate, toate aceste etichetări sunt justificate, dar Rusia le combină pentru a estompa granițele dintre diplomație, acțiuni militare și propagandă internă. Potrivit profesorului universitar, „setul de unelte” de presiune al Moscovei include diferite tipuri de acțiuni:
- Politica riscantă de a forța negocierile: escaladarea militară, de la concentrarea trupelor până la invadarea Ucrainei, creează crize ce atrag atenția Occidentului. Rusia induce situații de urgență pentru a obține leverage în negocieri, așa cum a făcut-o în timpul Războiului Rece și, mai recent, în Georgia și Ucraina.
- Testarea zonei gri: incursiunile cu drone și avioane de vânătoare peste Germania, Estonia, Danemarca și Norvegia sunt testări deliberate ale capacității NATO de detectare și reacție. Acestea servesc, de asemenea, pentru colectarea de informații despre acoperirea radarului și starea de pregătire, fără a declanșa conflicte deschise.
- Presiune hibridă asupra statelor mai mici ale NATO: atacurile cibernetice și perturbările în aprovizionarea cu energie din state membre ale UE sunt însărcinate să testeze solidaritatea alianței. Moscova vizează țările mai slabe pentru a stimula resentimente și îndoieli în rândul membrilor NATO.
- Teatrul intern: pentru Putin, confruntarea cu Occidentul are succes pe plan intern. Așa cum a afirmat recent Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, „Europa se teme de propriul război”. Pentru Kremlin, această frică întărește narativele privind Rusia ca putere assertivă, iar Occidentul ca indecis.
Utilizarea acestor instrumente de către Moscova nu este o noutate, ci se bazează pe strategii dezvoltate încă din perioada prăbușirii URSS. De la războaiele din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Donbas, Moscova sprijină conflicte „nesoluționate” ce împiedică aderarea altor state la NATO și UE, păstrând astfel influența Rusiei pe termen nelimitat, susține analiza.
„Testul continuu” al Rusiei
Strategia actuală a Kremlinului se axează din ce în ce mai mult pe mijloace hibride – drone, atacuri cibernetice, dezinformare și șantaj energetic – în detrimentul războiului convențional. Nu este vorba de provocări întâmplătoare, ci de o campanie coerentă de testare, susține analiza de la The Conversation.
Fiecare incursiune și atac are un scop de evaluare: „Poate Europa să detecteze? Poate coordona un răspuns comun? Poate implementa rapid și eficient acest răspuns?”
După recunoașterea oficialilor belgieni privind recentele apariții ale dronelor, continentul trebuie să „acționeze mai rapid” pentru a-și consolida sistemele de apărare aeriană. Fiecare astfel de recunoaștere întărește convingerea Moscovei că Europa este nepregătită și divizată.
În Rusia, aceste momente sunt folosite pentru a realiza clipuri propagandistice difuzate de televiziunea de stat, în care experți ridiculizează „slăbiciunea” europeană și prezintă dezordinea de pe continent ca pe o confirmare a poziției conflictuale a Kremlinului. Această criză inventată devine cea mai recentă aplicație a unei strategii bine puse la punct.
În privința Occidentului, scopul principal este epuizarea, nu cucerirea – un „test continuu” menit să consume resursele și să fragilizeze unitatea europeană prin presiuni constante și moderate.
Provocările crescânde ale Rusiei la adresa NATO și a Europei nu pot fi menținute ca status quo. În situația actuală, există trei scenarii posibile privind direcția în care ne pot conduce, conform analizei lui Chris Kostov.
- O nouă confrontare de durată: scenariul cel mai probabil, având în vedere că NATO nu poate accepta solicitările centrale ale Rusiei fără a compromite principiile fondatoare. Conflictul s-ar manifesta printr-un impas prelungit: mai multă militare pe flancul estic, creșteri ale bugetelor de apărare și reapariția unei cortine de fier în Europa.
- „Finlandizarea” Ucrainei: ca rezultat posibil, dar instabil, Ucraina ar putea fi constrânsă să adopte o poziție neutră – renunțând la aderarea la NATO în schimbul unor garanții, similar cu situația Finlandei în Războiul Rece. Din perspectiva Occidentului, această opțiune ar recompensa agresiunea Moscovei și ar consolida dreptul Rusiei de veto asupra suveranității vecinilor.
- Eskalare prin erori de calcul: într-un context de tensiuni intense, chiar și un incident minor – doborârea unei drone sau un atac cibernetic eșuat – ar putea degenera într-un conflict mai amplu. Un război deliberat între NATO și Rusia rămâne improbabil, dar nu mai este de neconceput.
Necesitatea rezilienței în Europa
Abordarea Kremlinului se bazează pe divizare, conform The Conversation, iar răspunsul Europei trebuie să fie coeziune. Acest lucru implică dezvoltarea unor capacități precum:
- Apărare aeriană și antirachetă unice: realizarea unui sistem continental care să acopere lacunele exploatate de drone și rachete hipersonice.
- Apărare hibridă comună: gestionarea atacurilor cibernetice și incursiunilor cu drone ca provocări la nivelul întregii alianțe, fiind necesar un mecanism NATO de răspuns prealabil convenit, ce împiedică izolarea membrilor.
- Autonomie tehnologică și politică: investiții în industriile europene de apărare, independență energetică și lanțuri de aprovizionare reziliente. Securitatea începe cu autosuficiența, mai ales în contextul sprijinului fluctuant al SUA.
- Descurajare prin diplomație: combinarea descurajării militare credibile cu dialogul pragmatic însoțit de canale de comunicare deschise pentru prevenirea escaladării.
Strategia Kremlinului este una structurată, nu reactivă. Kremlinul încearcă să determine Occidentul să accepte o nouă ordine de securitate prin coerciune, sondaje și teste continue. Instrumentele pot varia de la tancuri și drone la invazii deschise și războaie hibride de uzură, dar scopul rămâne același: diminuarea unității europene și restabilirea sferei de influență pierdute în 1991.
Provocările Moscovei față de Europa sunt evidente și vor continua până când costurile devin insuportabile. În această criză eternizată, „Europa trebuie să demonstreze că reziliența definește viitorul continentului, nu frica”. Doar o Europă unită și pregătită poate face acest lucru posibil.
