În 2002, Premiul Nobel pentru Științe Economice a fost acordat lui Daniel Kahneman, de la celebra universitate Princeton, pentru contribuțiile sale majore la dezvoltarea economiei comportamentale. Premiul nu face parte din Premiile Nobel originale; a fost instituit în 1969, fiind finanțat de Banca Centrală Suedeză pentru a marca cea de-a 300-a aniversare a acesteia. Pentru economiști, reprezintă cea mai înaltă distincție a profesiei.
Kahneman este psiholog, iar cercetările sale au arătat numeroase abateri sistematice de la modelul economic tradițional, care presupune raționalitatea deplină a indivizilor.
Riscul de a deceda din cauza unei înțepături de țânțar este de 8.000 de ori mai mare decât cel de a muri prin mușcătură de rechin și de 4.000 de ori mai mare decât cel de a muri într-un accident de avion, comparativ cu accidentele rutiere (date furnizate de Organizația Mondială a Sănătății). Cu toate acestea, mulți oameni se tem mai mult de rechini și accidentele de avion decât de țânțari și accidente rutiere.
Mulți oameni risipesc resurse financiare semnificative pe jocuri de noroc, în timp ce refuză să investească în asigurări sau fonduri de pensie. Uneori simțim că locațiile publice sau comercianții online ne încurajează să cheltuim mai mult sau să realizăm cumpărături inutile prin oferte limitate în timp. Un exemplu este Booking.com unde se poate observa presupunerea de a cumpără rapid un serviciu pentru a nu rata o ofertă de ultima oră.
Colaborând cu Amos Tversky (care ar fi împărțit Premiul Nobel dacă ar fi supraviețuit până în 1996), Kahneman a adus economia comportamentală dincolo de simple observații, încorporând-o într-o teorie generală a luării deciziilor. Potrivit lui Kahneman, creierul nostru folosește două „sisteme”:
Sistemul 1 este rapid, instinctiv și emoțional, fiind predispus la prejudecăți în luarea deciziilor.
Exemple de prejudecăți comportamentale includ: prejudecata de ancorare (prețul inițial înalt al unui produs induce o percepție mai mare de valoare), eroarea de estimare (proiectele underestimated ajung sa aiba costuri foarte mari) . Sistemul 1 este utilizat atunci când luăm decizii impulsive și rapide, conform lui Andrew Leigh în cartea „The Shortest History of Economics”.
Sistemul 2 este mai rațional, dar mai lent. Calculul 2 x 2 se face prin Sistemul 1, în timp ce 17 x 24 necesită Sistemul 2. Sistemul 2 necesită mai mult efort și este mai rațional.
Atunci când trebuie să alegem o mașină de spălat, se recomandă să apelăm la Sistemul 2 pentru o decizie mai bună. Scopul lui Kahneman nu este să ne îndemne către raționalitate în toate deciziile, ci să identificăm situațiile în care prejudecățile comportamentale ar putea duce la erori.
În prezent, economia comportamentală este integrată în economia „standard”, impactul ei fiind esențial în analiza riscurilor.
În 2005, bloggerul canadian Kyle MacDonald a realizat un schimb inedit: o agrafa pentru o casa.
Tranzacțiile comerciale nu întotdeauna eșuează. Putem recunoaște valoarea creată prin simplele acte de schimb. Prețul pe care suntem dispuși să îl plătim pentru o cafea este probabil mai mare decât prețul real – diferența este „surplusul consumatorului”. (Surplusul consumatorului este definit ca diferența dintre suma maximă pe care consumatorul ar fi dispus să o plătească pentru un bun și suma pe care o plătește efectiv.)
În mod similar, cafeneaua vinde probabil cafeaua la un preț mai mare decât prețul minim acceptat – diferența este „surplusul producătorului”.
În 2005, bloggerul canadian Kyle MacDonald a ilustrat acest principiu printr-o serie de schimburi, începând cu o agrafa și ajungând la o casă. Fiecare schimb a creat o situație mai bună pentru ambele părți implicate în tranzacție.
Această abordare a demonstrat că, prin procese de schimb, se poate ajunge la o situație dorită.
În 2005, cererea mare pentru locuințe a creat un boom imobiliar în multe țări dezvoltate, inclusiv creșteri rapide de prețuri pe piața imobiliară din SUA.
