„Un reprezentant clar al stângii, Iliescu a avut un principiu important, într-o societate politică adesea oportunistă: nu și-a trădat convingerile. Nu s-a transformat în susținător al liberului schimb, nu a trecut la dreapta și a rămas fidel valorilor sale fundamentale până la final. Ion Iliescu a ghidat România pe calea europeană într-o perioadă complexă, în care această alegere era dificilă, dar esențială. Astăzi, privind spre viitor, înțelegem cât de greu ne este să menținem această direcție, stabilită de el într-un moment istoric delicat”, scrie Vasile Dîncu.
El recunoaște că, probabil, Iliescu nu a fost marele reformator pe care mulți și-l doreau, dar a știut întotdeauna să echilibreze tendințele care împingeau politica spre extreme periculoase și afirmă că fostul președinte a greșit.
„A comis greșeli la începuturile democrației noastre. Nu a avut puterea să se opună temerilor și îngrijorărilor unei majorități care a rămas fără «lider» și era îngrozită de libertatea pentru care nu avea un proiect. Poate că nu a avut puterea de a ieși de sub presiunea spiritului vremii, poate a fost însuși speriat de vântul schimbării. Poate că putea acționa altfel. Vom avea timp să analizăm toate aceste lipsuri în deceniile următoare, cu o distanță mai mare și, probabil, cu mai puțină emoție. De două decenii, Ion Iliescu nu mai este la conducere și începem să reproșăm României lucruri pe care altădată le atribuiam exclusiv lui.
Ion Iliescu a fost, poate nedrept, un țap ispășitor convenabil pentru greșelile noastre colective, adversarul ideal pentru o dreaptă care încă își căuta orientarea ideologică. Adversarii săi politici de dreapta sunt acum mai săraci cu o scuză, dispare un motiv facil pentru antipatia lor și o explicație simplă pentru propriile lor eșecuri. Paradoxal, a fost tocmai el cel care s-a opus cu fermitate
Despre patriotismul autentic și respectul pentru adversari
El afirmă că, în calitate de președinte, Ion Iliescu și-a respectat cu strictețe rolul constituțional: „Nu a încălcat principiile fundamentale ale democrației, nu a fost niciodată absent, lipsit de empatie sau de responsabilitate față de români. A știut să respecte adversarii politici, să înțeleagă competiția și să apere chiar și vocile critice”.
„Pot marturisi personal că, deși am fost propus pentru excludere din partid de trei ori pentru că l-am criticat, cel care s-a opus, de fiecare dată, a fost chiar Ion Iliescu. Nu am făcut parte din echipa lui Ion Iliescu în cadrul luptei interne a partidului, dar am învățat de la acest politician ajuns la maturitate că emoția nu trebuie să dispară din politică, ci trebuie folosită pentru idei și pentru promovarea echității și a dreptății sociale.
A trăit simplu, modest și discret, cu o preocupare constantă pentru lectură, gîndire și pentru a înțelege viitorul. În această simplitate și modestie a vieții sale am găsit, poate, cea mai autentică lecție despre esența unei politici dedicate binelui comun”, mai scrie Vasile Dîncu.
El susține că patriotismul fostului președinte a fost unul adevărat, asumat în deplină conștientizare a destinului istoric și că greșelile sale „știm sigur că nu le vom repeta”.
„Care a fost marele proiect al taberei care a venit după Iliescu?”
Vasile Dîncu afirmă că, prin dispariția lui Ion Iliescu, „suntem obligați să ne amintim că solidaritatea reală și apărarea celor vulnerabili sunt esența politicii autentice de stânga și nu populismele sau electoralismele pe care noi înșine, urmașii săi, le-am practicat adesea”.
„Cu toții – adversari sau parteneri ai săi – ar trebui, poate, să ne privim în oglindă și să răspundem sincer la întrebări simple: Ce am făcut noi în cele două decenii de când ultimul președinte de stânga a părăsit mandatul, după ce România era membră NATO și, în mandatul său, se încheiaseră toate negocierile cu UE? Care a fost marele proiect al taberei care a venit după Iliescu?
Sincer vorbind, sunt întrebări și pentru noi, cei de stânga, care am fost câțiva ani la putere în diferite combinații, singuri sau în coaliții.
