Înainte de un secol, era prevalentă ideea că pe Venus locuiau dinozauri. O publicație americană din 1946 ilustra această concepție, afirmând că Venus era destinația ideală pentru a observa un Diplodocus.
Această fascinație pentru dinozauri a contribuit la conștientizarea schimbărilor climatice de pe Pământ.
Venus, asemănătoare ca dimensiuni cu Pământul, posedă o atmosferă strălucitoare, care o face vizibilă chiar și dimineața devreme. Norii dens aflați în jurul planetei acoperă complet suprafața, făcând-o invizibilă pentru telescoape convenționale.
O planetă „neagră”
Spre deosebire de Marte, cu atmosfera sa extrem de subțire, atmosfera densă a lui Venus a permis ca aceasta să devină un câmp deschis pentru fantezia oamenilor de știință și a visătorilor. Planeta a atras atenția ca un loc de explorare, unde mulți își imaginau viețuire pe suprafața ascunsă.
Venus era considerată un reflectare a Pământului, cu specii care ar evolua în mod similar. Până la sfârșitul anilor 1800, se credea că planetele au o istorie. Se nășteau, îmbătrâneau și moareau. Totuși, nu era clar că istoriile planetare puteau fi diferite.
În această concepție, Marte, mai îndepărtată de Soare, era considerată mai în vârstă decât Pământul, iar Venus, ca variantă „tânără” a Terrei, era privită ca o planetă preistorică, locuită de dinozauri și alte reptile.
Dinozaurii de pe Venus
Unul dintre primele exemple ale imaginării dinozaurilor pe Venus este romanul victorian „Călătorie pe Venus” (1895), scris de doctorul american și pasionat de literatură științifico-fantastică, Gustavus W. Pope. Atitudinea epocii este evidentă în dorința personajelor de a vâna și extermina aceste ființe uriașe.
Dinozaurii venusieni au fost integrați și în teorii mai elaborate. În 1924, revista Popular Science Monthly susținea că planeta noastră „ar putea fi luxuriantă în vegetație și dominată de monștri.”
Ilustrațiile însoțeau această teorie prezentând creaturi venusiene mai degrabă ca dragoni decât ca dinozauri, având inclusiv puteri de respirație de foc.
Visul perpetuării vânătorii
Visul unei Venus cu dinozauri a continuat până în anii 1940. Cărți pentru copii dezvoltau ideea că fiecare planetă urmează faze comune de existență, prezentând Venus ca loc al unor ființe disparute de pe Pământ.
În 1950, o persoană a solicitat, prin scrisoare, muzeul Hayden Planetarium din New York, o călătorie cu rachetă pe Venus pentru a confirma existența dinozaurilor.
În epoca espacială, Venus era promovată și ca destinație turistică; broșuri imaginarilor propuneau vizite la grădini zoologice sau la vânătoare de creaturi mari.
Zborul sondei Mariner și sfârșitul unui mit
Însă, în 1962, miturile s-au destrămat. Pe 14 decembrie, sonda Mariner II NASA a zburat la doar 35.000 km de Venus, marcând prima misiune interplanetară de succes a omenirii.
Informațiile transmise de Mariner au înlăturat rapid speranțele de descoperire a vieții. În februarie 1963, New York Times a anunțat: „Temperatura de 300 de grade Fahrenheit pe Venus sugerează lipsa vieții.”
În 1967, sonda sovietică Venera IV a fost prima care a pătruns în atmosfera venusiană și a atins suprafața: imaginea infernului a fost confirmată. Temperatura suprafeței este suficient de ridicată pentru a topi plumbul, iar presiunea atmosferică este de 92 de ori mai mare decât cea de pe Pământ. Nici vorbă de reptile gigantice.
De atunci, visurile s-au stins. Scriitorul britanic de science fiction, Brian Aldiss, a publicat chiar o colecție de povești despre Venus, intitulată „Adio, Venus fantastică!”.
Lecții din Venus
Paradoxal, Venus, în loc de a fi o lume plină de viață primordială, a devenit un avertisment pentru viitorul climatic al Pământului. Descoperirea condițiilor inospitaliere a demonstrat că istoriile planetare nu urmează tiparele prestabilite.
Evoluția unei planete poate suferi modificări dramatice din cauze variate.
Efectul de seră necontrolat: un scenariu potențial mortal
În 1969, fizicianul american Andrew P. Ingersoll a propus un model pentru ceea ce numim azi „efect de seră necontrolat”: creșterea temperaturii generează evaporarea apei, favorizând reținerea căldurii și accelerarea încălzirii.
Venus, fostă simbol al trecutului îndepărtat al Pământului, a devenit un avertisment pentru viitorul nostru. Adevărul despre planeta vecină a demonstrat unicitatea Pământului. Dar pentru cât timp?
Carl Sagan: o voce premonitorie
În secolul al XX-lea, câteva voci au avertizat despre pericolul emisiilor de CO2 asupra atmosferei Pământului. Dar mesajul a fost marginalizat. Venus a oferit un exemplu clar de potențială catastrofă.
Carl Sagan, astrofizicianul american, a fost unul dintre cei mai importanți promotori ai conștientizării acestui pericol. Nu a abandonat complet ideea vieții pe Venus.
El a susținut că la începuturi, Venus a putut avea un climat mai temperat și poate chiar oceane. Sagan a arătat cum condițiile atmosferice și climatice pot schimba evoluția unei planete.
Sagan a fost unul dintre primii care avertizat împotriva schimbărilor climatice, folosind Venus ca exemplu al unei planete care își pierde habitabilitatea.
„Efectul de seră de pe Venus este o ilustrație clară a modului în care atmosfera controlează clima unei planete. Dacă nu ne luăm măsuri, Pământul ar putea urma aceeași cale. Privind Venus, observăm o lume înflăcărată, o dovadă a pericolelor în control al efectului de seră. În comparație, Pământul este plin de viață, dar echilibrul este fragil.” (Carl Sagan, 1980)
Avertismentul său este mai actual ca oricând. Studiul lui Venus este o lecție fundamentală pentru omenire.
