Unii cititori își amintesc o scenă dintr-un film al lui Bernardo Bertolucci, „1900”, ce surprinde conflictul de clase din Lombardia rurală și ascensiunea fascismului și comunismului în Italia.
În scenă, tânărul Olmo (fiul unui fermier arendaș, în versiunea adultă interpretat de Gérard Depardieu) și tânărul Alfredo (fiul proprietarului, în versiunea adultă interpretată de Robert De Niro) conversează pe fondul zumzetului continuu al viermilor de mătase, care road frunzele de dud de pe rafturi, creând un gălăgie asemănătoare unei ploi puternice pe acoperiș.
Cel mai important producător de mătase din perioada modernă a fost Japonia, cu o lungă tradiție în industria textilelor din mătase. Japonia a preluat sericultura (creșterea viermilor de mătase) din Coreea în secolul al VII-lea, iar industria mătăsii a atins apogeul la începutul perioadei postbelice. În anii 1950, Japonia era principalul exportator mondial de mătase (atât mătase brută, cât și textile), unul dintre principalii produse de export ale țării, după cum evidențiază Ha-Joon Chang în „Economie comestibilă”.
Japonezii nu s-au mulțumit însă cu acest succes. Ei își doreau să concureze cu americanii și europenii în domenii precum industria siderurgică, construcții navale, automobile, produse chimice, electronice și alte domenii „avansate”.
Țara lor se afla însă într-un stadiu tehnologic inferior, ceea ce le-a impus dificultăți majore în concurența cu statele dezvoltate. Astfel, guvernul japonez a protejat companiile interne de concurența străină, impunând tarife mari asupra importurilor și restricționând activitățile companiilor străine în Japonia.
De asemenea, guvernul a intervenit pentru a direcționa creditele bancare spre companiile naționale din aceste industrii, în detrimentul unor domenii potențial mai profitabile, precum creditele imobiliare sau cele pentru consumatori, sau chiar a unor industrii deja consolidate, precum cea a mătăsii.
Aceste politici au fost criticate puternic, atât în exteriorul, cât și în interiorul Japoniei
Criticii au susținut că ar fi mai avantajos pentru Japonia să importe produse precum oțel și autoturisme și să se concentreze pe producția de mătase și alte textile, domeniu în care dispunea de o expertiză semnificativă, conform observațiilor lui Chang.
Dacă se protejează producătorii ineficienți, de exemplu cei de automobile, prin impunerea tarifelor vamale la autoturismele străine, consumatorii fie plătesc un preț mai ridicat pentru produse străine, fie sunt obligați să utilizeze produse autohtone inferioare, au susținut aceștia.
Mai mult, canalizarea artificială a creditelor către industrii neperformante, cum ar fi cea a producției de autovehicule, a sustrac prețios capital din industrii deja eficiente (cum ar fi producția de mătase).
Aceste argumente au un anumit sens, dar numai până la un punct. Pe termen lung, o țară își poate crește capacitățile de producție și poate deveni mai competitivă într-un domeniu în care nu a excelat inițial.
Aceasta solicită investiții în tehnologii performante, dezvoltarea profesională a forței de muncă și cercetare tehnologică, dar este posibilă. Acest lucru s-a întâmplat în Japonia, atât în industria auto, cât și în industriile siderurgică, electronică și numeroase alte ramuri.
În anii 1950, Japonia nu putea concura pe piața internațională în aceste industrii, dar până în anii 1980, a devenit un lider mondial în multe dintre acestea
Această transformare a capacităților de producție a necesitat cel puțin două decenii, un proces imposibil într-o economie bazată pe liber schimb. În aceast caz, producătorii inexperimentați și ineficienți ar fi fost eliminați rapid de concurența străină.
Protejarea producătorilor imaturi într-o economie incipientă în speranța că vor deveni competitivi ulterior, este recunoscut sub denumirea de „teoria industriei emergente”.
Acest termen sugerează o analogie între dezvoltarea economică și dezvoltarea unui organism uman. Copiii sunt protejați și ajutați până când pot concura pe piața muncii. Conform acestei teorii, guvernele din economiile emergente ar trebui să protejeze și să dezvolte industriile incipiente până când acestea pot concura cu competitorii străini.
Această teorie nu a apărut în Japonia. A fost formulată în Statele Unite ale Americii, de către primul ministru al finanțelor, Alexander Hamilton. Hamilton susținea că guvernul american ar trebui să protejeze industriile emergente împotriva concurenței europene, considerând că numai astfel se poate atinge independența economică.
Interesant, Hamilton s-a inspirat din politicile protecționiste ale Marii Britanii din secolul al XVIII-lea, în special din timpul lui Robert Walpole, o perioadă de ascensiune industrială britanică.
Contrar imaginii de astăzi a țărilor occidentale ca promotori ai liberului schimb, Marea Britanie și Statele Unite au avut o atitudine protecționistă în fazele incipiente ale dezvoltării economice. Liberul schimb a fost adoptat abia după atingerea supremației industriale. Acest lucru este valabil și pentru majoritatea țărilor dezvoltate.
Cu excepția Țărilor de Jos și (până la Primul Război Mondial) a Elveției, toate țările dezvoltate de astăzi – de la Belgia, Suedia și Germania la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la Franța, Finlanda, Japonia, Coreea și Taiwan la sfârșitul secolului al XX-lea – au apelat la protecția industriilor incipiente pentru perioade considerabile de timp, cu scopul de a stimula industrializarea și dezvoltarea economică.
Aceasta nu sugerează că protecția industriilor incipiente asigură succesul economic. Ca și în cazul copiilor, aceste industrii pot eșua dacă sunt crescute supraprotejat. În multe țări în curs de dezvoltare din anii 1960-1970, protecția a fost excesivă, conducând la o satisfacție limitată a producătorilor, dar fără stimulente reale pentru îmbunătățirea productivității.
Țările care au utilizat cel mai eficient protecția industriei incipiente, cum ar fi Japonia și Coreea, au adaptat strategiile în timp, diminuând treptat protecția, asemănător părinților care solicită responsabilități crescânde pe măsură ce copiii avansează.
Fără protecția industriilor emergente, țări fosta slab dezvoltate – precum Marea Britanie în secolul al XVIII-lea, Statele Unite, Germania și Suedia în secolul al XIX-lea, sau Japonia, Finlanda și Coreea în secolul al XX-lea – nu ar fi devenit actori economici de importanță mondială.
