La 42 de ani de la trecerea în neființă a lui Nichita Stănescu, site-ul CANCAN a elaborat un material detaliat despre ultimele momente ale Poetului Necuvintelor, de la ultimele ore petrecute înainte de internarea la spitalul Fundeni până la mărturiile celor apropiați, precum și despre relațiile sentimentale care i-au influențat destinul, de la Magdalena și Doina, la Gabriela Melinescu și Dora, ultima sa mare iubire.
Poetul care a ars mai rapid decât timpul
Nichita Stănescu a fost mai mult decât un poet, el a reprezentat o modalitate unică de a percepe poezia, limba și lumea din jur. Născut la 31 martie 1933, în Ploiești, a crescut între rigurozitate și spirit boem, între cunoaștere solidă și o libertate riscantă, schimbând radical modul în care se scrie și se citește poezia românească. Alături de Eminescu și Arghezi, el figurează în triada revoluționarilor literari, fiind cel care a mutat accentul de pe descriere în sfera ideii, a limbajului introspectiv, a „necuvintelor” care exprimă mai mult decât cuvintele însușile.
Viața sa a fost la fel de pasională ca și creația. Iubiri fulgerătoare, căsătorii, prieteni celebri, nopți fără odihnă, excese care i-au alimentat inspirația și i-au deteriorat organismul, toate s-au împletit într-un echilibru fragil. Nichita a trăit fără limite, cu o generozitate aproape infantilă, consumând nu doar resurse materiale, ci și sănătatea, cu aceeași naturalețe cu care compunea o poezie sau rostea idei care uimeau publicul.
În ultimii ani, corpul său a început să cedeze sub influența alcoolului și a bolii hepatice, însă mintea a rămas clară, plină de creativitate și tensiune până la ultima clipă. Numeroase premii, traduceri, recunoaștere internațională și o nominalizare la Premiul Nobel nu au reușit să-i schimbe modul de viață. Nichita nu a știut să trăiască altfel decât în mod total. Această natură a sa a condus, inevitabil, la o dispariție timpurie, trăită cu aceeași clarviziune cu care și-a exprimat poezia.
În noaptea dintre 12 și 13 decembrie 1983, la Spitalul de Urgență Fundeni, această existență intensă a fost curmată. Ultimele ore ale lui Nichita Stănescu nu sunt doar o relatare medicală, ci sfârșitul unei vieți dedicate poeziei peste toate.
Ultima noapte a lui Nichita Stănescu. Calea dintre poezie, suferință și final
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu, unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii române, a pierit la doar 50 de ani într-un salon al Spitalului de Urgență Fundeni. Deși nu a fost un deznodământ neașteptat, moartea lui a reprezentat rezultatul unei lungi lupte cu propriul corp, boli și excese, care, paradoxal, au alimentat și geniul creator.
Reîntoarcerea la București a fost dificilă. În tren, Nichita a fost neliniștit, agitat, întins pe scaun, iar odată ajuns acasă, noaptea târziu, s-a culcat imediat. Durerile insuportabile cauzate de criza hepatică s-au intensificat, iar sângele a început să iasă din gură, semn al unui stadiu avansat al afecțiunii. Prietenul său, pictorul Mircia Dumitrescu, și-a amintit de apelul disperat: „Vino repede!”. Conștient, Nichita i-a cerut să-l însoțească pentru a nu o speria pe Dora, ultima sa soție.
Transportul la spital s-a realizat cu dificultate. Deși extrem de slăbit, Nichita a mers singur, fiind lucid aproape până în final. Crizele au fost tot mai violente, iar la câteva minute după ora 2 dimineața, inima sa a încetat să bată. Diagnosticul oficial a fost stop cardio-respirator, însă autopsia a relevat realitatea crudă: ficatul poetului era aproape inexistent.
Iubirile lui Nichita, între pasiune și creație
La Nichita Stănescu, iubirea nu a fost niciodată doar un capitol separat, ci chiar materia fundamentală a poeziei, o stare continuă care îl ridica și îl sfâșia în același timp, o „leoaică tânără” care îi apărea ori de câte ori se simțea în siguranță. Prietenii îl descriu ca pe un om pasional, seducător, cu farmec de înger blond, cu o intensitate care atât obosea, cât și fascina. Iubea cu patimă, promitea mult și se dăruia pe loc, dar, în același timp, se risipise, trăind cu convingerea că viața trebuie trăită „acum” sau nu se mai întâmplă niciodată.
Legendele despre iubirile sale sunt variate, unele pline de romantism, altele crude, unele confirmate de apropiați, altele doar „povestite prin oraș”. În mod comun, Nichita nu știa să iubească în mod moderat, iar femeile din viața lui au reprezentat nu doar parteneri de suflet, ci și muze și puncte de referință în destinul său creativ.
Magdalena, iubirea adolescentină pasională
Prima iubire oficială, de avânt, a venit devreme, aproape ca un salt în maturitate. În 1952, în primul an de facultate, Nichita s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, fata pe care o consideră marea lui dragoste din adolescență și, după unele relatări, sora celui mai bun prieten. A fost o iubire pasională, efemeră, voluntară, dar și fragilă, specifică vârstei tineretului care încă nu știe să-și gestioneze promisiunile.
După un an, cei doi s-au despărțit, iar Magdalena a plecat în Australia. Pentru Nichita, această despărțire a rămas o rană deschisă, un reper nostalgic, ca un obiect rămas într-o cameră goală. Într-un detaliu semnificativ, după moartea poetului, Magdalena ar fi revenit în țară și ar fi răscumpărat pianul familiei, confiscat de regimul comunist, un gest de simbolică „întoarcere” a iubirii din adolescență.
Doina Ciurea și legătura ei cu poetul
Apoi, Nichita s-a îndrăgostit în mod matur. Doina Ciurea, poetă și critic literar, devine a doua soție, într-o relație începută în 1962. Relația lor a fost între apropiere și distanță, între viață comună și existențe paralele, în stilul specific birocratic al epocii. În jurul acestei iubiri s-au legat unele dintre cele mai importante legende ale creației sale, Nichita spunând adesea că dragostea pentru Doina i-a inspirat volumul „O viziune a sentimentelor”. În acest fel, „Leoaică tânără, iubirea” a devenit pentru mulți mai mult decât un poem, o adevărată definiție a modului lui Nichita de a trăi.
În relația cu Doina, însă, au existat și tensiuni biografice, deoarece ea fusese anterior iubita lui Nicolae Labiș, rivalul lui Nichita. Autenticitatea sinceră a poetului include și recunoașterea unei invidii sau sentimente de rivalitate, Ferdinand. În povestea lor, se reflectă drama epocii, orgoliile și competițiile interne ale tinerilor poeți, dar și o forță creatoare care s-a manifestat în opere și în versuri.
Gabriela Melinescu, iubirea totală și complicată
Cea mai intensă relație amoroasă, deși neoficializată, a fost cu Gabriela Melinescu. Durata, aproape un deceniu, a fost marcată de fascinație, admirație reciprocă, dependență emoțională, gelozie și promisiuni nerealisate. Nichita i-a cerut câteodată să se căsătorească, dar, din cauza temerilor legate de implicarea în situații birocratice și de un posibil divorț, a amânat la nesfârșit această decizie. Prietenii povestesc cum relatia lor a fost plină de pasiune, cu momente de încercare, despărțiri și împăcări, iar iubirea lor a fost percepută ca un dar și o povară în același timp.
După plecarea Gabrielei în Suedia și a noii vieți pe care și-a construit-o, relația s-a încheiat oficial, iar ea a fost implicată în promovarea operei lui Nichita în străinătate. Aceasta a continuat să îi militeze pentru recunoașterea internațională, inclusiv pentru aprecierea unui premiu Nobel, deși Nichita a refuzat să participe la evenimentele de la Stockholm, ca și cum iubirea pierdută ar fi fost un teritoriu interzis.
În ultimele sale declarații, Gabriela a menționat că „doi creatori nu prea pot conviețui” și despre dificultățile de a trăi cu un om considerate a fi un „panteon de ființe”. Această expresie devine una dintre explicațiile cele mai exacte ale naturii complexe a lui Nichita ca iubitor, un poet ce părea că trăiește în mai multe vieți simultan.
Iubiri spontane și episoade boeme
Pe lângă marile legături sentimentale, biografia lui Nichita include și incidente mai mici, aproape cinematografice, ce reflectă atmosfera vremurilor și modul său de a oscila între lumea publică și cea privată. De exemplu, povestea unei tinere blonde dintr-un local din apropierea Palatului Elisabeta, fascinat de Johnny Răducanu, pe care îl cucerise, dar care, surprins de un control de poliție, s-a speriat și a dispărut. Această scenă, parțial imaginară, pare a fi scrisă de însuși poetul, un amestec de farmec și auto-sabotaj, romantic și absurd, specific stilului său.
Dora, iubirea de apoi și dorința de stabilitate
Ultima iubire, Dora, aduce un ton diferit, ca o încercare de a găsi stabilitate în fața inevitabilului. Tudorița Tărâță, cunoscută ca Dora, era cu mult mai tânără, studentă, iar Nichita, la vârsta de 45 de ani, o întâlnește în timp ce avea deja o viață agitată. Povestea lor seamănă cu un romană vechi, Nichita spunându-i de la început „Tu nu mai pleci de aici”, iar ea, mai apoi, futurist, prevestind: „Tu vei fi nevasta mea”. Întâlnirea lor rapidă și tensionată devine un episod deschis, plin de tensiune. Într-o relatare, Nichita mărturisește că, după ce a aflat că Dora plecase la Cluj, a luat trenul înapoi pentru a fi cu ea, spunând: „Când m-am gândit la tine zilele acestea, parcă mi s-a răsucit un cuțit în inimă”, un vers sincer și extrem de convingător. Au fost căsătoriți în 1982, iar în jurul lor s-a creat o susținere colectivă pentru ca poetul să reușească să se lase de alcool, iar Dora a devenit nu doar parteneră, ci și sprijin și martor în perioada dificilă a bolii.
Dragostea ca destin al vieții
Discutând despre iubirile lui Nichita Stănescu, nu vorbim doar despre „trei soții și un număr variabil de iubite”, ci despre un om care a iubit pentru a putea trăi și a trăit pentru a crea poezie. În femei, căuta liniște, salvare și confirmare, dar și o formă de libertate și intensitate. Nu avea răbdare pentru relații superficiale, adesea distrugându-și propria fericire, după cum el însuși a recunoscut uneori, cu lacrimi. La Nichita, iubirea nu era doar un decor, ci „o stare de existență”, modalitatea lui de a fi în lume, cu toate frumusețea și sacrificiile ei.
Se spune că poeta a șters orice urmă a trecutului pentru a-l păstra în suflet, iar ceea ce face ca aceste povești să fie cât mai reale este chiar complexitatea și profunzimea iubirii sale, mereu trăite în prezent, cu tot intensitatea lor. Astfel, viața lui Nichita devine o experiență de iubire perpetuă, un mod de a trăi și de a sta în lume prin poezie și pasiune.
