Cum l-ar fi putut salva pe domnul Lăzărescu prin prevenție și acces în sistemul de sănătate

De-a lungul timpului, spitalele au rămas neschimbate: clădiri impersonale și reci, cu lumină fluorescentă, în care fiecare moment aduce teama unei vești neașteptate — și deseori dificil de acceptat. Un film despre un bărbat singur, bolnav și plimbat între unități medicale, a devenit, fără o decizie explicită, simbolul unui sistem sanitar care nu reușește să mențină oamenii aproape de viață.

Povestea filmului a fost percepută ca fiind comună: o suspiciune, un drum nesfârșit, o serie de uși închise, refuzuri, protocoale, oboseală administrativă. Ceea ce ar fi trebuit să fie îngrijire se transformă gradual în evitarea situației. Moartea domnului Lăzărescu a fost odată o metaforă pentru eșecul unui sistem, dar metaforele, la fel ca durerile și afecțiunile, devin, în timp, generice. Astăzi, nu mai este o poveste unică. Este o statistică. O hartă a distanțelor imposibile dintre pacient și spital, dintre diagnostic și tratament, dintre întrebări și, uneori, sfârșit.

Cum primim răspuns la întrebările noastre?

Mai devreme sau mai târziu, în viața noastră, apare un moment în care devenim pacienți. Atunci, încercăm să punem cap la cap informațiile fragmentate pentru a înțelege „ce se întâmplă” cu noi. Din păcate, sistemul sanitar nu vine în întâmpinarea noastră. Un salon aglomerat, un pat lipsit de personalitate, și efortul tăcut de a înțelege fără a primi un răspuns clar, care să ne ghideze până la capăt.

Ne așteptăm ca medicina să ofere explicații clare, însă realitatea devine adesea confuză. Am evitat mereu să recunoaștem că vom ajunge în acest punct. În acel moment, se pune doar o întrebare: cum putem ajunge la ajutor? În mediul urban, răspunsurile sunt dispersate. În mediul rural, situația devine critică. Dialogul medical se oprește exact acolo unde ar trebui să înceapă – dincolo de ușa medicului de familie, în drumul spre specialist.

Distanța față de unitățile medicale nu se măsoară doar în kilometri, ci în zile pierdute, în lipsa fondurilor, în absența transportului, în teama că „voi fi oprit în spital”, în rușine și îngrijorare sau, pur și simplu, în dificultăți de a combina actul medical cu programul zilnic. Întâlnirea cu specialistul nu se întâmplă atunci când boala abia începe, ci atunci când simptomele devin evidente și provocătoare: dureri, intervenții riscante, tratamente costisitoare și consumatoare de timp, și, în cele din urmă, suferință.

Pentru exterior, pare o lipsă de grijă personală; pentru cei din zonele rurale, reprezintă o neșansă structurală, aplicată asupra corpului.

Dacă pacienții nu pot ajunge la spital, atunci unitățile medicale trebuie să meargă la pacienți

De-a lungul anilor, am observat numeroase situații de suferință ale persoanelor a căror „vinovăție” este doar distanța față de un medic. Am văzut cât de importantă este prezența medicilor în comunitățile izolate. Am urmărit femei cu baston, trăind cu resurse limitate și cu speranța că „o să treacă zilele”, și bărbați care veneau la consultații doar atunci când durerea devenea insuportabilă. Sistemul răspundea prea târziu – când boala era deja avansată, iar diagnosticarea era mai degrabă o martoră, decât o intervenție.

După mulți ani de discuții despre lacunele din sistemul sanitar, am ajuns la concluzia că trebuie să le intervenim chiar noi. Oamenii nu ajung la medic din cauza unor trasee complicate, dar pentru că aceste trasee li se complică constant. La un moment dat, devine clar că nu mai schimbă cu nimic adăugarea unui raport sau a unei diagnoze, ci acțiunile concrete și gesturile de sprijin.

Astfel, a apărut ideea de a inversa logica rutelor: dacă pacienții nu pot ajunge la spital, atunci unitățile medicale trebuie să se deplaseze la comunitate. Combaterea izolării se face prin acțiuni și însoțire.

Cum implementăm concret acest concept? În localitățile vizitate, de obicei în școala satului – care este liberă în weekend – organizăm o „clinică mobilă”, similar unui centru medical ambulatoriu.

Acest „spital mobil” are o secție de înregistrare. Pacienților li se efectuează analize, examinări generale și se determină un diagnostic complet; apoi, sunt orientați spre specialiști și circuite medicale asistate, iar programările se pot face pentru consultații ulterioare sau intervenții. La final, se emit documente medicale bazate pe dosarul electronic, pentru continuarea tratamentului sau alte investigații.

Astfel, toți pașii sunt centralizați în jurul pacientului, fiind o adevărată reparație morală. Fiecare pacient trece prin analize, consultații, recomandări și transferturi. Într-o lume ideală, toate acestea ar fi norme. În România rurală, însă, reprezintă un adevărat miracol administrativ. La sfârșit, beneficiarii pleacă cu o scrisoare medicală și o indicație clară; dacă e necesar, cu o programare validă.

Diferența față de o secție clasică nu este tehnologia, ci actul de grijă

Așadar, am creat un circuit sanitar centrat pe pacient. Începe cu analize și examen fizic general. Continuă cu screening-uri, diagnosticare de specialitate, follow-up și orientare medicală specializată. Proiectul funcționează ca un centru medical mobil complet.

Oamenii sunt familiarizați, au programări exacte, trasee asistate și documente medicale eletronic-grade. În plus, aceștia beneficiază de recomandări și trasee de îndrumare către alte centre medicale specializate dacă este nevoie. Se asigură, de asemenea, contacte și programări în unități mari, pentru preluarea cazurilor, iar serviciile pot fi oferite gratuit, fie în spitale de stat, fie în mediul privat.

Anul viitor, intenționăm să susținem gratuit peste șapte mii de beneficiari din zonele rurale, prin intermediul proiectului Medcorp. Chiar dacă nu vor rescrie filmul istoriei, acești oameni pot influența destinul lor și al celor din jur – părinți, bunici, copii, nepoți, vecini, prieteni.

Nimeni nu ar trebui să repete itinerariul dificil al domnului Lăzărescu în comunitățile rurale. Poate fi o corelație cu harta sărăciei și a îmbolnăvirii, dar fiecare diagnostic temporizat la timp reprezintă o refacere a demnității persoanelor uitate. Poate nu repara trecutul, dar poate schimba modul în care a fost privit și gestionat timpul pierdut.