Acum zece ani, între numeroase promisiuni politice și planuri improvizate, a existat un proiect aproape incredibil: sânge artificial românesc. Nu era o expresie stilistică sau o exagerare mediatică, ci un substitut temporar de sânge dezvoltat în laborator, la Cluj, de o echipă care a reușit ceea ce alți cercetători, cu bugete uriașe, nu au reușit. Pentru o clipă, România a crezut cu sinceritate în această poveste impresionantă.
Toamna anului 2013: vestea care a zguduit întreaga țară
În sezonul toamnei anului 2013, de la Cluj venea o informație senzațională: o echipă de specialiști de la Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică a Universității Babeș-Bolyai a reușit să creeze în condiții de laborator un substitut de sânge. Coordona proiectul profesorul Radu Silaghi-Dumitrescu, conferențiar universitar și cercetător cu recunoaștere internațională.
Nu era vorba de un sânge artificial complet, ci de o soluție extrem de practică: o substanță care poate transporta oxigen în corp, având scopul de a salva vieți în situații critice. Transfuzii de urgență, accidente, conflicte armate, dezastre naturale. Aceasta nu necesita compatibilitate de grupă sanguină și limitații clasice. România a redevenit un reper în cercetarea globală.
Ce promitea sângele artificial românesc
Promisiunea era grandioasă și, din perspectivă teoretică, solidă. Sângele sintetic putea fi utilizat independent de grupa de sânge, avea o durată de viață mult mai mare decât sângele natural, putea fi refrigerat la temperaturi extrem de scăzute, având un termen de expirare aproape nelimitat. În plus, acesta putea fi depozitat sub formă de pudră, la temperatura camerei, și reconstruit instantaneu prin adăugare de apă.
Nu în ultimul rând, putea fi produs în câteva zile. În comparație cu sângele natural, care are un termen de valabilitate aproximativ de o lună și necesită condiții speciale de păstrare. Diferența era colosal.
Obiectivul declarat era ambițios, dar clar: după testele clinice și optimizarea formulei, România urma să producă și să exporte acest substitut. Termenul stabilit? 2018. Se vorbea despre export de resurse vitale.
De ce au avut românii succes unde alții au eșuat
Peste tot în lume existau zeci de proiecte asemănătoare. Multe dintre ele implicau armate majore: SUA, Rusia, Africa de Sud, Japonia. Majoritatea bazate pe hemoglobină umană sau animală. Multe au fost abandonate sau au eșuat. Unele au ajuns în faze clinice, dar au fost retrase din cauza reacțiilor adverse.
Echipa clujeană a abordat o strategie diferită: hemeritrină. O proteină cu fier, inodoră, care îndeplinește funcția hemoglobinei în organismele unor viermi marini. Aceasta prezintă o stabilitate ridicată și o rezistență sporită la stres chimic, fiind în același timp mai sigură, teoretic, pentru utilizarea în corpul uman.
Hemeritrina se obține prin inginerie genetică. ADN-ul viermilor marini este introdus într-o bacterie netoxică, special antrenată să producă această proteină. Bacteria cultivată produce proteina, iar apa este evaporată, rezultând un praf – un fel de sânge instant, similar cu laptele praf. Un proces evident științific, dar aparent SF.
„Poate fi cultivată în volume nelimitate”
Sângele artificial putea fi multiplicat în cantități fără limite, eliminând dependența de donatori. Problemele legate de stocurile fragile au fost adresate, iar lipsa resurselor de sânge urma să devină istorie.
„O cantitate de sânge poate fi obținută în câteva zile”, explica coordonatorul proiectului. „Produsul se poate cultiva, prin bacterii, în volume practic nelimitate.”
Pentru o țară cu ani de dificultăți în furnizarea de sânge în spitale, această perspectivă era revoluționară.
Ca de obicei, entuziasmul și speranțele s-au stins treptat. Nu a existat un eșec oficial sau un anunț de retragere a proiectului. Planul s-a pierdut, încet, în birocrație și amnezie instituțională. Finanțările au fost blocate, restructurările au continuat, iar continuitatea cercetării a fost întreruptă.
România a deținut și ideea, și cercetătorii, și laboratorul, însă lipsa unui angajament ferm din partea statului a împiedicat continuarea proiectului. Astfel, s-a păstrat doar amintirea unui moment promițător, și nu rezultatele concrete ale unei inovații care putea schimba istoria sănătății.
