În anumite relatări despre Nașterea Mântuitorului, se menționează că Fecioara Maria trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu și a căutat, însoțită de Iosif, adăpost în Betleemul Iudeii, situat la opt kilometri de Ierusalim, pentru a le cere oamenilor să-i ofere locuință. Ajunsă la gospodăriile bătrânilor Crăciun și Crăciunoaie, aceștia refuză să o primească, astfel că Maria s-a retras în ieslea animalelor, unde au început durerile nașterii. Crăciunoaia a auzit-o și, fiind miloasă, a ajutat-o. Supărat, Crăciun i-a tăiat bătrânei mâinile, însă Crăciunoaia, cu cele mai bune intentii, a umplut un ceaun cu apă și a încălzit-o pentru a o folosi la spălarea copilului. Maria i-a spus să încerce apa, iar când a introdus mâinile afectate, acestea au crescut din nou. În alte variante ale poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei pentru a le regenera.
Nașterea lui Hristos este relatată în Evangheliile după Matei și Luca. Deși există mici diferențe, ambii evangheliști confirmă că Hristos s-a născut în Betleem și a crescut în Nazaret.
Evangheliștii precizează că Fecioara Maria l-a adus pe Hristos pe lume într-o „iesle”, fără a clarifica dacă aceasta era o peșteră sau un podeț. Menționarea peșterii ca loc al nașterii a apărut ulterior, după aproximativ un secol, în scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful și în Protoevanghelia lui Iacov. Acest fapt nu contrazice relatările originale, deoarece, în acea vreme, casele se construiau în fața peșterilor din zonă, care serveau drept adăpost pentru animale.
Biserca Sfântului Mormânt din Betleem reprezintă una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe din Țara Sfântă, ridicată de împărăteasa Elena în secolul al IV-lea și reconstuită de împăratul Justinian cel Mare, în secolul al VI-lea, fiind unul dintre cele mai sfinte locuri de închinare creștină.
Biserica Nașterii Domnului din Țara Sfântă se situează în partea estică a orașului Betleem, la opt kilometri de Ierusalim. Împrejmuită de un complex de aproximativ 12.000 mp, include, pe lângă basilica principală, o mănăstire ortodoxă, una catolică și o mănăstire armeană. De-a lungul istoriei, domnitorii români au făcut numeroase donații acestei biserici și au sprijinit Locurile Sfinte în momente dificile.
Manifestări religioase și colinde tradiționale
În numeroase părți ale lumii, popoarele creștine, inclusiv românii, sărbătoresc de secole Nașterea Domnului, cunoscută ca și Crăciun, la data de 25 decembrie.
Inițial, această sărbătoare se celebra împreună cu Boboteaza, însă din secolul al IV-lea, cele două sărbători au fost marcate separat.
Premergător nașterii lui Iisus Hristos, această perioadă era asociată cu mituri și festivități păgâne dedicate solstițiului de iarnă. Prin instituirea sărbătorii Nașterii Domnului, timpul post-solstițiu capătă o semnificație religioasă profundă.
Cuvântul „Crăciun”, de origine latină, desemna, conform unor lingviști, „creation”, adică momentul nașterii la începutul erei creștine.
La nașterea lui Iisus, Magii de la Răsărit au adus daruri precum aur, tămâie și smirnă, simboluri ale regalității și divinității. Astăzi, copiii și tinerii vestesc Nașterea Mântuitorului cu colinde și primesc cadouri.
În România, Crăciunul reprezintă una dintre cele mai importante sărbători creștine, alături de Paști și Rusalii. În seara de Ajun, copiii merg cu colindul pentru a vesti nașterea lui Iisus, iar din prima zi a sărbătorii, aceștia umblă cu Steaua.
Originea colindelor, texte rituale dedicate Crăciunului și Anului Nou, nu este pe deplin documentată. Copiii colindă pe la gospodăriile decorate frumos, intonând „Steaua sus răsare”, „Bună dimineața la Moș Ajun!” și alte cântări, fiind răsplătiți cu fructe, dulciuri, bani sau covrigi.
„Viclieimul” sau „Irozii” reprezintă tradiția prin care tinerii simbolizează nașterea lui Iisus, șiretenia lui Irod, ce a ordonat uciderea pruncilor, și lupta împotriva necredinței.
Obiceiurile de Crăciun și Anul Nou includ și datini precum Capra, Turca sau Brezaia. Acestea implică plimbări ale tinerilor de la Ignat până după Crăciun, și în anumite zone, până la Sfinții Vasile.
În anumite regiuni ale Ardealului, copiii care colindă sunt numiți pițerei și sunt considerați aducători de noroc și fericire.
În Transilvania, tradițional, colindătorii performează aproape de răsăritul soarelui, păstrând astfel obiceiurile străvechi.
Potrivit credinței populare, prin aceste cântece și obiceiuri, creștinii alungă răul și pustiul din case, sate și orașe, răspândind bucurie și speranță.
Obiceiuri, credințe și tradiții de Crăciun
Un simbol al sărbătorii este bradul împodobit, deși această tradiție este relativ recentă în cultura românească.
În mod tradițional, bradul avea și funcții funerare: fie ca simbol al miresei sau mirelui în cazul morții unui tânăr necăsătorit, fie ca și reprezentant vegetal al defunctului, fiind considerat fratele său jurat, după cum indică cântecele ritualice din Gorj.
Repertoriul tradițional al obiceiurilor românești include, pe lângă colinde precum „Steaua”, „Plugușorul”, „Sorcova”, „Vasilica”, și jocuri cu măști (Turca, Cerbul, Brezaia), teatru popular, dansuri tradiționale (călușerii), datini, superstiții și ziceri ce îmbină credințe străvechi și creștine.
Se spune că Dumnezeu a rânduit Crăciunul ca omul să se odihnească și să se săture de bucurie în această zi. În unele zone, se crede că cine nu deține porc gras de Crăciun nu va fi fericit în anul următor.
În Bucovina, în seara de Ajun, se așază pe masă un colac și un pahar cu apă, pentru ca sufletele celor răposați să poată trece pe la case, gustând din colac și gustând apa pentru a-și potoli setea lumii de dincolo.
După Crăciun, în anumite zone, nu se mai permit colindele pentru a evita apariția bubei sau a necazurilor.
Un alt obicei este punerea de bani de argint în apa pentru spălat, pentru a asigura prosperitate și sănătate în anul următor.
În ziua de Crăciun nu se mătura casa, iar a doua zi, gunoiul trebuie dus la pomi pentru a asigura recolte bogate.
În zonele din Muscel, se crede că zilele de 24, 25, 26 și 27 decembrie corespund anotimpurilor, iar vremea din aceste zile prevesteste caracteristicile anului următor.
La sate din Maramureș, în seara de Crăciun, vitele și ușile grajdurilor se ung cu usturoi pentru a alunga spiritele rele, iar oamenii se ungează cu usturoi pe frunte și corp, punând usturoi la uși și ferestre pentru protecție.
Unele sate consideră că femeia care nu așază pe masă de Crăciun ciucălăi, ștergare brodate și perne cu fețe decorate cu motive traditionale este blestemată.
Din punct de vedere alimentar, românii obișnuiesc să țină post timp de 40 de zile înainte de sărbătoarea Nașterii, iar în ziua de Crăciun, consumă preparate specifice, precum cârnați, caltaboș, tobă, răcituri, sarmale din porcul tăiat în zilele de Ignat (20 decembrie), și cozonac.
